Separarea copiilor de imigranţi, o pată pentru istoria americană

Oficial se cheamă politica toleranţei zero. Această politică de o cruzime psihică abominabilă, pe care procurorul general a încercat să o legitimeze făcând apel la Noul Testament şi Sfântul Pavel, a avut la bază intenţia politică a Casei Albe de a dobândi aprobarea politică a unui proiect legislativ ce ar include construcţia zidului de la graniţa cu Mexicul. Sub presiunea opiniei publice, Trump a semnat miercuri un ordin ce va ţine familiile de imigranţi ilegali împreună, însă nu explică în ce fel dramele celor peste 2.000 de copii separaţi deja vor lua sfârşit.

Rememorez cazurile în care copii din alte zone de pe glob au devenit victime ale cruzimii politice. În Siria, masacrele conduse de Bashar al-Assad au rezultat în mii de copii victime. Am citit despre atrocităţile din Republica Centrafricană, unde copiii au fost ţinta deliberată a violenţei cauzate de conflictele religioase. Reflectez la Holocaust. Istoria atrocităţilor politice are multe capitole. Şi totuşi, nu foarte multe sunt exemplele de atrocitate politică împotriva copiilor, în ultimele decenii. Iar în aşa numita lume civilizată nu prea avem precedente după al doilea război mondial. În America de după emanciparea sclaviei, actul barbar de dezumanizare a copiilor şi de separare a lor de părinţi părea de neconceput. Până acum şase săptămâni, cel puţin.

America, o ţară de imigranţi prin definiţie, ţara care a purtat stindardul umanităţii ca răspuns la teroarea politică, al bunei guvernări ca răspuns la haos, al democraţiei ca răspuns la abuzuri contra cetăţenilor, a păşit acum ea însăşi în rândul ţărilor pe care odinioară le condamna. America se află acum pe lista ţărilor unde leadershipul politic a dictat acte imorale şi crude împotriva inocenţilor.

Presa abundă de poveşti de-a dreptul oribile. O mamă din Honduras se teme că va fi deportată fără a-şi revedea copilul de care nu ştie nimic de şase săptămâni, desi i s-a spus ca va fi o separare de câteva zile. Presa a istorisit despre un copil cu sindrom Down printre cei smulşi din braţele părinţilor. „Womp-womp!“ (n.r. – în traducere – mi se rupe!), a fost reacţia unui politician republican întrebat despre asta. Imaginile de copii dormind pe jos, pe aşa zise pleduri, îmi amintesc de adăposturile de sclavi de pe proprietatea lui George Washington de la Mount Vernon (care merită totuşi creditul istoriei pentru decizia testamentară de a-şi elibera sclavii la moartea sa, în 1799!). Copiii, abandonaţi pe acele pleduri, sunt înveliţi cu folii de aluminiu. Un container/hală cu gratii special a fost dedicat copiilor sugari şi de până la 5 ani – ceea ce confirmă că chiar şi copiii foarte mici sunt victime ale separărilor. Trauma din acea hală unde zeci ori sute de copii smulşi de la părinţii lor e ireversibilă. Şi totuşi, chiar în aceste secunde, mii de copii trăiesc trauma separării de părinţi într-un lagăr de secol XXI, nu în  Siria lui Bashar al-Assad, ci în America lui Donald Trump.

Citez din articolul publicat în The New Yorker sub titlul „Cruzimea lui Trup şi plânsetele de copii“: „Pe partea Texană a frontierei mexicane de astăzi, mii de copii, prin ordinul Administraţiei Trump, învaţă ce înseamnă a fi obiecte ale cruzimii exercitate de stat. Într-un act fără inimă menit să trezească furia bazei sale electorale, preşedintele a ordonat copiilor să fie despărţiţi de părinţi şi să fie aşezaţi în corturi şi cuşti, într-o hală a unui fost (n.r. – supermarket) Walmart. Procurorul General, Jeff Sessions, justifică acest act de „toleranţă zero“ prin citarea din Scriptură: „Vă trimit la Apostolul Pavel şi la porunca clară şi înţeleaptă din Romani 13, să ascultaţi legile guvernului pentru că Dumnezeu le-a rânduit în scopul ordinii. Actele de lege şi ordine sunt bune în sine şi îi protejează pe cei slabi şi ascultători. „Aceasta este conducerea politică a Statelor Unite – crudă şi sfinţită de Scriptură dintr-odată. Preşedintele a ales să-şi conducă partidul la alegerile din 2018 de la jumătatea mandatului pe o platformă de divizare, frică şi cruzime.

Unii aşa zişi experţi au sugerat că ceea ce se întâmplă acum în Texas va fi „Katrina lui Trump“. Dar, fără a scuza rasismul şi indiferenţa pe care autorităţile au arătat-o în acel episod îngrozitor, trebuie subliniat că cel puţin guvernul federal nu a dat ordin să inunde New Orleansul şi Coasta Golfului. Ceea ce se întâmplă acum este pur gratuit, un act deliberat de cruzime care are drept scop construirea unui „zid frumos“. Este un zid destinat nu numai să blocheze mexicanii şi americanii din America Centrală de la intrarea lor în Statele Unite, ci şi să divizeze Statele Unite înseşi, pentru perpetuarea puterii politice. „ (The New Yorker)

Cruzimea separării a stârnit un val de furie publică şi e descrisă de presă drept un nou atac la democraţie. „Cu toţii trebuie să luptăm ca să punem capăt separării familiilor de imigranţi“, titra The Nation, într-un articol care informează publicul despre moduri concrete în care fiecare poate contribui la încetarea acestei terori.

 „Preşedintele îi numeşte pe imigranţi animale. Procurorul general asumă că oricine a treecut graniţa e un infractor“, scrie The New Yorker. În faţa oprobiului public, Trump şi procurorul general au declarat că sunt legi şi ordine ale justiţiei care obligă la separarea copiilor; care îi leagă de mâini şi de picioare. Că ei nu pot face nimic. În replică, media insistă că preşedintele poate stopa teroare într-o secundă. De exemplu, Washington Post a publicat o analiză faptică şi a arătat că declaraţiile preşedintelui Trump privind legi americane sau ordine ale curţii ce obligă la separarea familiilor sunt neadevărate.

Până miercuri seara, Preşedintele a emis, într-un sfârşit, un ordin care stopează separaţiile. Trump nu-şi poate reprima tentaţia de a blama Congresul în chiar textul ordinului prezidenţial pentru ne-votarea legii privind imigraţia, ceea ce ar fi dus – susţine el – la separaţii. Chiar dacă acest ordin va stopa această practică oribilă, istoria Americii va purta cu sine de-acum înainte plânsetele celor 2.300 de copii smulşi de la părinţi, răsunând din cuştile cu gratii de la graniţa texană. 

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul „Duke Initiative for Science & Society“