Sfârşit de ianuarie în politica internaţională

Am început anul 2020 cu faza cea mai acută a incendiilor de pădure din Australia, cu criza generată de uciderea generalului Soleimani de către forţele americane şi drama avionului ucrianean, cu schimbarea guvernului rus şi consolidarea puterii lui Vladimir Putin, cu noi episoade din războiul politic de la Washington şi din lupta stângii franceze împotriva reformelor preşedintelui Macron, plus multe alte evenimente mai mult sau mai puţin tensionate. A fost o tensiune neobişnuită pentru primele săptămâni din ianuarie, chiar dacă politica internaţională nu ne-a menajat, din acest punct de vedere, în ultimii ani. Iată, însă, că şi ultimele zile ne aduc noi temeri şi învăţăminte.

Desigur că temele politice rămân în plan secund atunci când vorbim despre coronavirusul apărut în China şi riscurile pe care le creează, pe plan mondial. Este bine să lăsăm discuţia de fond pe seama specialiştilor în domeniu şi a experţilor în politicile de sănătate, şi să privim cu rezerve enunţurile care nu se sprijină pe competenţe dovedite. Totuşi, evenimentele din ultimele zile au şi o semnificaţie politică: epidemiile de acest gen – şi nu au fost puţine, în ultimele decenii – se încadrează într-o dimensiune imposibil de ignorat a globalizării, iar cooperarea sinceră între guverne şi naţiuni este singura şansă de a-i ţine sub control efectele, într-o lume interconectată.

Tot cu referire la China şi la eforturile sale de a obţine un rol important în viitoarea interconectare a lumii, avem dilemele cu care se confruntă multe ţări (inclusiv România) în chestiunea participării companiei Huawei la crearea infrastructurii 5G. Ieri, Regatul Unit a refuzat să se conformeze cererii americane de a exclude compania sus-amintită din proces, premierul Johnson permiţându-i o participare limitată, fără acces la domeniile considerate sensibile, cu impact asupra securităţii naţionale. La prima vedere, logica performanţei şi a profitului a triumfat împotriva celei securitare. Vom vedea dacă Franţa şi Germania, ţări ceva mai puţin angrenate în cooperarea cu SUA pe linia schimbului de informaţii, vor trata decizia britanică drept o încurajare şi o justificare în adoptarea unor poziţii similare. Cert este că între Vest şi principalul său competitor există relaţii atât de dense, încât multora dintre guvernele occidentale le vine greu să intre într-un dispozitiv ce aminteşte de războiul rece. Este o vulnerabilitate ce nu exista în era confruntării cu URSS.

Întrebarea este, însă, dacă este corect să ne referim, cu atâta uşurinţă, la un eventual "război rece". Jocul administraţiei Trump în relaţia cu China a exprimat, clar, ideea că între cele două părţi există şi se va accentua o rivalitate strategică, însă împletirea politicii comerciale cu politica externă şi cea de securitate a urmat, cel puţin până acum, o linie convenţională. Nici împletirea ei cu obiectivele interne, electorale de la Casa Albă şi din Congres nu este surprinzătoare. De altfel, pare a fi una dintre puţinele chestiuni în care se obţine uşor un consens bipartizan, în vremuri de impeachment.

Am ajuns, astfel, la subiectul numărul unu în politica americană, un serial pe care cei mai mulţi observatori par să îl privească prin lentile partizane. În această săptămână avansează deliberările din Senat, iar mărul discordiei este reprezentat, deocamdată, de audierea sau nu a unor noi martori. Fără a intra în detaliile propriu-zise ale procesului, putem constata că erodarea instituţională a ajuns la cote alarmante, iar şansele de remediere înainte de alegerile din noiembrie sunt foarte mici. Faptul că preşedintele Trump nu are motive să se teamă de o demitere, dată fiind majoritatea republicană din Senat, nu poate ascunde o situaţie mai puţin plăcută: votul camerei superioare va fi interpretat de opinia publică tot într-o cheie partizană şi nu-i va imprima acel impuls politic de care are nevoie pentru a-şi valorifica la maximum argumentul-cheie din viitoarea campanie, cel referitor la economie. În ceea ce-i priveşte pe democraţi, pare tot mai clară tendinţa lor de a suplini, prin supramediatizarea temei impeachment-ului, absenţa unui candidat care să suscite pasiune şi optimism, aşa cum au făcut-o Barack Obama şi, înaintea lui, Bill Clinton.

În fine, întorcându-ne pe malul estic al Atlanticului, ora 11 (locală) a zilei de vineri va marca ieşirea Regatului Unit din Uniunea Europeană. După trei ani şi jumătate de confuntări acerbe pe plan intern şi de negocieri mai mult sau mai puţin principiale cu interlocutorii din UE, ieşirea va marca începutul unui nou ciclu de tratative. Din multe puncte de vedere, găsirea unei formule de reconfigurare a relaţiei bilaterale este o sarcină mai dificilă pentru ambele părţi decât Brexit-ul propriu-zis. Va fi, însă, scutită de o bună parte din presiunea şi nervii epocii anterioare, iar discuţiile din ce în ce mai tehnice vor încuraja electoratul să iasă din starea de mobilizare accentuată în care a rămas, din iunie 2016 încoace. Experţii îşi vor recupera, treptat, autoritatea ştirbită nu doar de atacurile populiste, ci şi de capcana în care ei înşişi au căzut, nu arareori: aceea de a crede că ştiinţa şi, în general, cunoaşterea te pot ridica deasupra procesului democratic.