Steve Bannon şi coagularea dreptei dure europene

Rezultatele foarte bune de la scrutinul din 2014, la care criza economico-financiară şi răspunsurile controversate de politică publică ale guvernelor au contribuit în foarte mare măsură, pot fi o trambulină eficace pentru 2019. Între timp a apărut o nouă sursă de profit pentru populişti: migraţia dinspre Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (plus, din nou, răspunsurile discutabile ale guvernelor). E adevărat că partidul lui Nigel Farage iese din ecuaţie după Brexit, dar viitorul Parlament European ar trebui să găzduiască un grup consistent de populişti de dreapta. Sau două mai mici, dacă se va menţine tiparul din actuala legislatură.

În acest context ar trebui plasată şi recenta iniţiativă de coagulare a dreptei dure europene lansată de Steve Bannon, fost consilier al preşedintelui Trump şi unul dintre exponenţii cei mai vocali ai aşa-numitei „drepte alternative“ (alt-right). Dincolo de stilul de exprimare al personajului, regăsim idei de organizare relativ convenţionale: elementul de tip „Soros“ (recunoscut de însăşi autorul propunerii), cel inspirat de relaţiile între grupurile politice europene şi fundaţiile sau think tank-urile asociate, plus o sumă de experienţe naţionale, în primul rând cea americană. Domnul Bannon speră, probabil, că profesionalizarea activităţii va aduce şi fonduri mai consistente în vistieria naţionalist-populiştilor. Se ştie, aceştia întâmpină frecvent probleme de finanţare, ceea ce nu face decât să-i motiveze şi mai mult în atacurile împotriva elitelor financiare „cosmopolite“ şi „corupte“.

Desigur că va fi interesant de urmărit cine se va erija în port-drapel al patriotismului românesc, de aşteptat fiind să apară chiar o mini-competiţie. În ultimii ani, niciunul dintre partidele care au încercat să joace explicit cartea naţionalist-populistă nu a avut succes. Partidele tradiţionale, mai ales cele din actualul arc guvernamental, au reuşit să integreze şi să menţină în rândul propriului electorat alegători care, în teorie, ar constitui ţinte foarte bune pentru mesajele de tip Steve Bannon. Nu putem discuta aici despre cauzele acestei situaţii, dar merită să observăm că în ultimii ani nu a apărut niciun „antreprenor“ politic care să preia într-o manieră tranşantă, chiar antisistem, mesajul suveranităţii şi identităţii.

Nu ştim dacă domnul Bannon va ajunge să-şi ducă la bun sfârşit proiectul. Formaţiunile dreptei dure de pe continent pot coopera într-o arie limitată de teme politice, dar există şi multe subiecte care le despart. Mai mult, ceea ce doreşte fostul consilier al preşedintelui Trump este o „mişcare“ în sensul propriu al termenului, fără structuri organizaţionale prea stufoase care să blocheze fluxurile de energie şi creativitate, dar suficient de omogenă şi de profesionistă. Tocmai aici va interveni principala dificultate: acolo unde au ajuns la putere (sau foarte aproape de ea), forţele naţionalist-populiste par mai puţin interesate să se înfăţişeze ca membri ai unei „Internaţionale“ de tip nou. Figuri precum Viktor Orbán sau Marine Le Pen pot fi surse de legitimitate pentru liderul unui partid mic, care încearcă să realizeze străpungerea în ţara lui, dar nu şi pentru cineva ca Matteo Salvini sau Heinz-Christian Strache, care fac parte din coaliţiile guvernamentale.

Pe măsură ce participarea la putere a devenit realitate – sau, oricum, nu mai este o ipoteză de domeniul fantasticului – mesajul naţionalist-populiştilor tinde să se atenueze. Chiar dacă nu îşi schimbă concepţia despre lume şi viaţă, ajung să o exprime mai puţin tranşant. Trebuie să sugereze alegătorilor că lucrurile pot fi rezolvate şi vor fi rezolvate, dacă partidul va primi sprijin. Apoi, chiar numele partidelor se pot schimba, în încercarea de a lăsa în urmă părţi mai puţin convenabile din trecutul politic – este cazul formaţiunilor din Italia şi Franţa, două dintre cele mai importante pe plan european.

Din aceste motive – dar nu doar din aceste motive – iniţiativa domnului Bannon merită urmărită cu interes, dar cu o doză sănătoasă de scepticism. Naţionalist-populiştii europeni ar putea avea în continuare succes în Uniunea Europeană (alegerile din 2019) sau pe plan naţional, dar cooperarea multilaterală nu va juca un rol extraordinar de important.