Tehnologie şi muzică (2)

Mulţi artişti rock din România consideră că începutul acestui gen muzical la noi coincide cu difuzarea, în 1962, a filmului britanic „The Young Ones” (Tinerii), apărut în 1961, regizat de Sidney J.Furie, care îl are în rolul principal pe Cliff Richard alături de trupa The Shadows. Cu alte cuvinte, comuniştii şi-au făcut-o cu mâna lor! Un film banal şi modest realizat artistic, aşa cum scrie Nelu Stratone în Istoria rockului românesc. Rock sub seceră şi ciocan, însă un film care prezenta, de fapt, cum se organizează o formaţie rock, cum se organizează un concert rock, cum se organizează un club de rock etc., fiind un adevărat ghid, sau cod de bune practici, cum i-am spune astăzi, pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei trupe. Ilie Stepan (Pro Musica), Nicu Covaci (Phoenix), Ladislau Herdina (Progresiv TM) şi alţii ca ei, au avut un adevărat şoc existenţial la vizionarea filmului, aşa cum spune Stepan (tot el scrie că … După ce am vizionat filmul, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mătur curtea cinematografului din Piaţa Bălcescu din Timişoara pentru a intra pe gratis din nou la acelaşi film. Stăteam în rândul 1 sau rândul 2…).

Dar, pentru a cânta rock mai trebuia depăşit un obstacol important: tehnologia instrumentelor muzicale electrice. Oricum, România nu avea o tradiţie deosebită în domeniul instrumentelor muzicale în general. Când am vizitat Muzeul instrumentelor muzicale din Bruxelles, nu am întâlnit exponate româneşti decât în sectorul fluierelor. În aceste condiţii, mulţi artişti rock şi-au construit propriile instrumente. În cartea sa Timpul chitarelor – Cornel Chiriac şi Epoca Beat, Doru Ionescu ne prezintă istorisirea unuia dintre pionierii rock-ului de la noi, Alexandru Arion, fondator al grupului Sincron, care construieşte o chitară electrică în 1957, demontând o cască telefonică ce avea un magnet puternic, două bobine şi o membrană metalică subţire care era pusă în contact cu corpul din lemn al chitarei prin intermediul unui ac, amplificarea făcându-se cu un radio Telefunken. De fapt, nu era o chitară electrică, ci una electro-acustică.

O poveste asemănătoare ne spune Nicu Covaci: …Îmi procurasem, prin taică-meu, de la telefoane, o capsulă de microfon şi o montasem pe cutia de rezonanţă a ghitarei, sub piesa care ţinea corzile. Cablul intra într-o cutie de lemn făcută de mine, iar înăuntru se mai afla o mică instalaţie de preamplificare construită din tranzistori, condensatori, câteva rezistenţe şi o baterie sau două, de 4,5 V. Semnalul preamplificat era introdus în radioul „Stassfurt”, ce avea vreo 6 W pe intrarea de pick-up. Pentru ora aceea, sunetul unei ghitare amplificate electric era o raritate în oraşul nostru… (Phoenix însă eu … – Nicolae Covaci, Editura Nemira, 1994).

În 1986, un elev bucureştean în vârstă de 16 ani, Mihail Vlahopol, primeşte de la tatăl său o chitară rusească cu 7 corzi, pe care o modifică pentru a obţine o chitară electrică, în vederea intrării în trupa rock a liceului. Făcea practica la mai multe fabrici din Bucureşti şi fură un şubler de la un maistru, pentru a măsura chitarele celor de la Roşu şi Negru, cu care se împrietenise. Oricum, avea ce măsura, Adrian Ordean cântând atunci la un Fender Stratocaster, cumpărat de la Doru Tufiş. În prezent, Mike (Mihail) Vlahopol este un muzician recunoscut internaţional şi deţine firma Vlahopol Guitars, care fabrică chitare electrice personalizate din lemn african uscat timp de 30-40 de ani, cu doze sud-coreene Tesla şi cu un design foarte spectaculos.

Ceea ce impresionează în aceste câteva poveşti este entuziasmul unor tineri care îşi doreau în modul cel mai profund să cânte un nou gen de muzică, la un nou tip de instrumente, pe care, dacă nu le aveau, le inventau, însuşindu-şi singuri cunoştinţele tehnice necesare. Cu timpul, nu a mai fost nevoie de fel-de-fel de improvizaţii, chitarele electrice putându-se procura destul de uşor. Bineînţeles, era o problemă achiziţionarea echipamentelor profesionale, extrem de scumpe şi greu de adus în România.

Contactul cu chitara electrică a deturnat carierele unor artişti care veneau din şcoli de artă, artişti care cântau muzică clasică, artişti deprinşi cu exigenţele interpretării unui astfel de gen de muzică. Adrian Ordean (Compact, Roşu şi Negru, Stereo, Grup '74 etc.) cânta la pian şi vioară, fiind elev al Liceului de Muzică din Sibiu (scrie în memoriile sale că profesoara de vioară îi ataşa un ac de coşetat între cotul şi şoldul stâng, pentru a-şi menţine poziţia dreaptă cu vioara în mână, asta după ore întregi de exersat). Ordean deja ţinea vioara ca pe o chitară şi cânta Beatles, iar când a asistat la un concert al formaţiei Sincron a fost impresionat de faptul că … suna tare şi într-un fel cum nu mai auzisem muzica sunând niciodată. Dan Andrei Aldea (Sfinx) cânta tot la pian şi vioară, era absolvent al Liceul de muzică „George Enescu”, după care a fost admis la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Pentru amândoi chitara a presupus oarece probleme cu şcoala: Ordean a rămas repetent în clasa a XI-a, iar Aldea va fi exmatriculat în anul întâi de facultate (va da admitere din nou şi va absolvi în final).

Rock-ul era o armă politică, toată lumea ştia asta, drept pentru care puterea comunistă a limitat, cât s-a putut, acest fenomen.

Iar simbolul acestei arme politice era chitara electrică!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi