Turbulenţe geopolitice ruseşti, Geo-economie a la Chinese (I)

La sfârşitul săptămânii trecute nave militare din Rusia şi China s-au alăturat celor din Iran pentru exerciţii navale comune, timp de 4 zile, în zona Golfului. O simbolică demonstraţie de forţă într-o regiune strategică pentru aprovizionarea cu petrol a planetei. Ceea ce i-a permis amiralului iranian Tahani să declare că ele sunt un semnal adresat lumii că relaţiile dintre Teheran, Moscova şi Beijing au atins o "dimensiune semnificativă".

Nu sunt nici pe departe primele manevre militare comune ruso-chineze. Rusia şi China au organizat în 2017 exerciţii navale comune în Marea Baltică, iar în 2018 a avut loc, o altă premieră, participarea unor efective militare din China la manevrele militare anuale de amploare ruseşti ("Vostok"). Însă asocierea lor cu Iranul, cu care Moscova colaborează deja de câţiva ani în Siria, este semnificativă din perspectiva consolidării unei axe anti-americane în Orientul Mijlociu şi în general pe plan global. La care se adaugă, un alt detaliu semnificativ. Cu doar câteva luni în urmă marina militară chineză şi cea egipteană au organizat de asemenea exerciţii comune. Mai trebuie menţionate tot mai strânsele relaţii dintre Rusia şi Turcia probată şi de faptul că ultima, deşi este încă mod formal membru NATO, a decis să cumpere rachetele ruseşti S-400. În plus, preşedintele Erdogan imprimă politicii promovate la Ankara o tot mai pronunţată dimensiune ideologică anti-occidentală făcând un apel la unitatea islamică împotriva Vestului care sprijină Israelul şi atacă "conceptul de familie", după cum declara recent într-un discurs ţinut la un forum al Organizaţiei de Cooperare Islamică. O poziţie care reflectă în egală măsură animozitatea tot mai accentuată a lui Erdogan faţă de cei care "formal" încă sunt aliaţii occidentali ai Turciei, dar şi ambiţia sa de a-şi extinde influenţa în arealul Orientului Mijlociu în concert, dar şi în competiţie, cu Iranul şi Rusia.

Pe de altă parte, Arabia Saudită, principala voce din OPEC, şi Moscova colaborează de câţiva ani eficient pentru reglarea preţului petrolului în timp ce relaţiile sino-egiptene au cunoscut şi ele un crescendo remarcabil în ultimii ani (de la venirea sa la putere, preşedintele al-Sisi a făcut 6 vizite la Beijing), dovadă acordul bilateral din august 2019 prin care China va construi un terminal de containere în portul Abu Qir care se adaugă unei prezenţe chinezeşti deja masive din zona Canalului Suez. De altfel Beijingul a ajuns să controleze o zecime din întreaga capacitate portuară de containere din Europa, din Belgia şi Spania până în portul Pireu din Grecia. Chinezii şi-au extins prezenţa până şi în Israel  cu o investiţie importantă în portul Haifa, a cărui operare ar trebui să o preia în 2021. Motivul principal a fost dorinţa Ierusalimului de a implementa în terminalul de containere de la Haifa tehnologia sofisticată aproape complet automatizată de operare utilizată în portul Shanghai. Însă cum în Haifa sunt staţionate nave din Flota a 6-a a Statelor Unite, din Marea Mediterană, decizia a provocat multă iritare la Washington unde se pune sub semnul întrebării chiar continuarea prezenţei flotei americane în portul respectiv. Adaugaţi la asta şi faptul că după ce au salvat, în cooperare cu Iranul, regimul al-Assad, o impresionantă demonstraţie de forţă şi determinare, ruşii îşi extind semnificativ prezenţa militară în portul Tartus din Siria. Toate aceste evoluţii îi fac pe unii analişti să estimeze că dacă Statele Unite, europenii şi Israelul nu-şi armonizează poziţiile într-o acţiune comună de contracarare a acestei ofensive economice şi militare, în cinci ani Marea Mediterană ar putea ajunge să fie una dominată de ruşi şi de chinezi.

Imaginea de ansamblu este aceea a unei reorientări, abrupte în cazul Turciei, mai nuanţate în cazul altor aliaţi tradiţionali americani, către alte azimuturi, în principal către Moscova şi Beijing. Iar asta se întâmplă în timp ce puterile anti-occidentale China, Rusia, Iranul şi în tot mai mare măsură şi Turcia îşi consolidează legăturile dintre ele, legăturile euro-atlantice devin tot mai şubrede, disensiunile dintre Europa, cu precădere Franţa şi Germania, şi America se amplifică. Decizia Berlinului de a dezvolta împreună cu Moscova proiectul gazoductului Nord Stream 2 în ciuda opoziţiei vehemente a majorităţii ţărilor membre de pe flancul de Est al UE sau dorinţa Parisului de a regândi la nivel fundamental aranjamentul de securitate de pe continent împreună cu Rusia într-o formulă decuplată de Statele Unite sunt manifestări clare a unor crize interne în UE, cu interese ale unor ţări membre aflate într-o coliziune profundă.

Iar Brexitul, acum o certitudine, lasă loc pentru o mulţime de alte necunoscute, cu impact serios asupra întregului continent, în plan politic, economic, în materie de securitate.

Iată doar câteva elemente care ilustrează schimbările geopolitice majore de influenţe chiar din regiunea noastră sub al căror semn debutează anul 2020. Care vor accentua climatul de incertitudine şi tensiunile geopolitice care marchează deja ieşirea definitivă din relativ lunga perioadă de stabilitate care a urmat sfârşitului Războiului Rece. Fostul consilier prezidenţial Iulian Fota vorbea despre "sfârşitul vacanţei geopolitice". Însă, probabil, dacă luăm în calcul toate tendinţele momentului, această descriere este încă prea cuminte, nu ia suficient în calcul amploarea evoluţiilor, schimbărilor, în mare măsură negative, cu care ne vom confrunta în viitorul deceniu.