Un afrodisiac la care puţini au acces: puterea politică

Într-un articol apărut în Dilema Veche, Sever Voinescu aminteşte de o secvenţă din discuţia diplomatului american Henry Kissinger (1923-2023), consilier pentru securitate naţională al preşedintelui Richard Nixon (1913-1994), cu preşedintele Chinei, Mao Zedong (1893-1976). Mao a rămas în cărţile de istorie ca lideral Marşului cel Lung (1927-1949) prin care a preluat puterea în China şi a instaurat comunismul, iar Nixon ca primul şi deocamdată unicul preşedinte american care a demisionat din funcţie în urma scandalului Watergate. Revenind la preşedintele Chinei, acesta îl întreabă pe Kissinger următoarele: „Cum se face că sunteţi atât de urât, gras, complet neatractiv şi, totuşi, aveţi în patul dumneavoastră atât de multe femei?”. Se povesteşte că replica lui Kissinger a fost pe măsura indiscreţiei liderului chinez: „Puterea, domnule preşedinte, este cel mai irezistibil afrodisiac”. Despre acest afrodisiac la care puţini au acces vom vorbi în articolul din această săptămână.

Între oameni există o multitudine de relaţii bazate pe atracţie fizică şi/sau compatibilitate psihică, conflict sau cooperare, solidaritate, pe interese de tot felul (economice, financiare, politice). Din experienţa fiecăruia dintre noi, dar şi din studiile de psihologie socială („maşina de fabricat zei”, cf. Serge Moscovici), ştim că relaţiile interumane nu se derulează întotdeauna de pe aceleaşi poziţii. Oamenii sunt diferiţi de la natură prin însuşirile fizice şi psihice pe care le au, precum şi prin resursele de care dispun, moştenite sau dobândite. Unii sunt puternici, carismatici, dispun de bani, relaţii, manifestă autoritate asupra celorlalţi. De regulă, cei care au putere, influenţă, bogăţie constituie o minoritate în raport cu majoritatea oamenilor. Puterea este prezentă în orice formă de organizare socială (familie, grup, comunitate, companie, instituţie publică). Unii comandă, iar alţii se supun; unii ordonă, iar alţii pun în executare ordinele sau dispoziţiile primite.

În relaţiile de familie sau, în general, în cele sentimentale, puterea se manifestă atunci când un partener acţionează în mod constant în detrimentul celuilalt partener sau asupra celorlalţi membri ai familiei. La modul concret, puterea în cadrul familiei/cuplului se manifestă prin manipulare, subordonare, dependenţă, abuz sau violenţă de orice fel. Îmi aduc aminte că, în armată, comandantul unităţii ne-a spus cât se poate de ferm că unde-s doi, unul comandă. Şi ne-a mai spus că ordinul se execută, nu se discută, şi mai apoi se raportează dacă există dovezi cum că a fost ilegal sau greşit. Cea mai simplă definiţie dată „puterii” este capacitatea unui actor social A (individ sau grup) de a acţiona asupra unui actor social B (individ sau grup), în sensul modificării/ schimbării comportamentului celui din urmă. Puterea este o caracteristică a ecosistemului din care facem parte cu toţii şi care ne modelează atitudinile, comportamentul, cunoştinţele şi competenţele, statutul socioprofesional, calitatea vieţii. Puterea este un rău necesar în sensul că organizează, structurează şi ierarhizează oamenii. În lipsa organizării se instaurează haosul, omul devine lup pentru oameni (homo hommi lupus). Pe scurt, fără putere nu există ordine! Dacă ne-am lămurit cum stă treaba cu relaţiile de putere şi cu faptul că nu putem trăi în afara acestora, să discutăm niţel despre puterea politică.

Cele mai cunoscute forme de manifestare a puterii sunt următoarele: politică, economică şi militară. Dintre toate acestea, puterea politică este de departe cea mai importantă şi mai spectaculoasă în virtutea următoarelor caracteristici: puterea politică este globală în sensul că generalizează decizia şi controlul în toate domeniile sociale; puterea politică are o forţă integratoare în raport cu celelalte forme (economică, financiară, militară, simbolică, religioasă) şi le subordonează pe acestea; puterea politică are funcţia de a asigura echilibrul şi ordinea în cadrul societăţii; puterea politică este suverană, nu suportă contestare, fiind deasupra celorlalte forme ale puterii manifeste în lumea în care trăim. Să ne reamintim de învăţătura lui Iisus: „Daţi, deci cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeuˮ (Matei 22, 21).

Sociologul francez Jean-William Lapierre spunea că puterea politică este puterea suverană, iar sociologul american Talcott Parsons considera că puterea politică implică un control imperativ. Puterea politică este cea mai râvnită formă a puterii, greu de câştigat, uşor de pierdut. În jurul puterii politice şi a deţinătorilor ei se învârte totul. De ceea ce fac (bine sau rău) sau nu fac cei care deţin puterea politică depinde calitatea vieţii noastre. De exemplu, fermierul care produce tomate are nevoie de infrastructură pentru transportul şi comercializarea produselor sale, iar construirea drumurilor, reabilitatea sau modernizarea acestora depinde într-o mare măsură de cei care au putere politică. Politicienii sunt deopotrivă cei mai invidiaţi şi cei mai huliţi oameni în raport cu cantitatea de putere politică pe care o deţin, cu controlul pe care îl exercită asupra unui domeniu sau asupra celor mulţi. Aşa cum ne entuziasmăm la alegerea unui nou preşedinte de ţară, punându-ne speranţele în deciziile sale, în aceeaşi măsură acesta poate deveni subiect al hulei noastre când devine incompetent, neputincios, indiferent sau tiranic.

Când ne uităm la oamenii politici, la cei care deţin frâiele puterii, cum spunem îndeobşte, trebuie să avem în vedere două fenomene sau ipostaze ale puterii politice: autoritatea şi legitimitatea. Spunem despre cineva că este autoritar atunci când are capacitatea de a obţine supunere din partea celorlalţi fără a recurge la violenţă. Autoritatea bazată pe violenţă este specifică regimurilor autoritare sau totalitare, cum a fost şi în România până la prăbuşirea comunismului şi a dictaturii cuplului Ceauşescu. În regimurile democratice, autoritatea implică ascultarea în absenţa constrângerii. Sociologul german Max Weber spunea că o persoană care determină modificări în comportamentul celorlalţi în conformitate cu scopurile sale dispune de autoritate (putere). Cu aplicare în sfera publică, autoritatea înseamnă exercitarea controlului social prin intermediul legilor şi reglementărrilor asupra oricărei persoane care trăieşte într-un stat. Când folosim sintagma „autorităţi publiceˮ, ne referim la acele persoane care sunt învestite cu exercitarea puterii de stat, care au misiunea de aplica prevederile legale şi de a sancţiona nerespectarea acestora.

De multe ori, când discutăm despre politică şi actorii săi, spunem despre cutare conducător că are sau nu are autoritate. Aici avem de-a face cu cealaltă ipostază a puterii – legitimitatea. Cel mai simplu înţeles al legitimităţii este acceptarea autorităţii. Legitimitatea puterii omului politic este diferită de cea a unui medic pe care îl acceptăm să ne trateze în virtutea competenţelor certificate prin diplomele obţinute, a renumelui câştigat prin practica de specialitate. Acceptăm să fim conduşi de politicieni deoarece au dobândit puterea în urma unor alegeri. Însă, în unele state, conducătorii politici obţin puterea prin forţă (violenţă fizică), iar autoritatea lor se bazează pe frica represiunii exercitată asupra poporului. Legitimitatea puterii politice implică încrederea şi respectul cetăţenilor în politicieni. Crizele politice apar în contextul pierderii încrederii în conducătorii politici şi în instituţiile puterii (Preşedinţie, Parlament, Guvern). Protestele, grevele, participarea scăzută la vot sunt semne ale diluării legitimităţii puterii.

Închei acest eseu asupra puterii politice cu avertismentul Lordului Acton care spunea că „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Cu cei care au frâiele puterii nu-i de glumit. Politicienii îmbătaţi de putere sunt mai periculoşi decât tâlharii care mişună printre noi. Consecinţele puterii politice pot fi extrem de periculoase şi nocive, afectează un număr mare de oameni. Puterea abuzivă sau puterea absolută anulează drepturile şi libertăţile, instituie arbitrarul şi violenţa fizică nelegitimă.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi