Un cuplu problematic

Filozoful şi politologul Raymond Aron spune undeva că stânga are o asemenea superioritate de prestigiu încât partidele moderate şi conservatoare împrumută de la ea anumite formulări, printr-un soi de mimetism ce riscă să le anuleze personalitatea. Raymond Aron (1905-1983) a fost şi un mare jurnalist, definindu-se pe sine drept un „spectator angajat” (este şi titlul unui volum de dialoguri din 1981). Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat, dar fapt este că aici Aron folosea un cuvânt pe care stânga îl „confiscase” de multă vreme. Când spui „scriitor angajat” sau „artist angajat” te gândeşti imediat la o poziţionare la stânga şi la un militantism în favoarea unor cauze nobile (cauzele nobile sunt întotdeauna de stânga, ba chiar, în ochii multora, exclusiv de stânga). Când Simone Veil (1927-2017), figură luminoasă a vieţii politice din ultimul secol, a intrat în Panthéon, mai nimeni nu a amintit că fusese o strălucită reprezentantă a dreptei. În 1974 a fost ministru al Sănătăţii sub preşedinţia lui Giscard, în 1979 a devenit preşedinte al Parlamentului european, în 1993 a revenit ca ministru în guvernul (tot de dreapta) Balladur. Lui Simone Veil i se datorează, cât a fost la Sănătate, depenalizarea avortului, veche revendicare feministă. E drept că, spre sfârşitul vieţii, s-a arătat potrivnică adoptării copiilor de către cuplurile de homosexuali ceea ce le-a făcut pe nişte ziariste de la Le Monde să insinueze că nu mai era în deplinătatea facultăţilor mintale.

Ar fi multe de spus dacă vrem să analizăm de ce gândirea de stânga a căpătat această autoritate morală. Am întâlnit deseori afirmaţia, avansată în pofida tuturor evidenţelor, că „intelectual de dreapta” e o contradicţie în termeni. Cea mai rudimentară, dar şi cea mai eficientă modalitate de discreditare a dreptei este de a o pune alături de extrema dreaptă (adică a practica amalgamul – un cuvânt pe care stânga îl foloseşte în exces pentru a-şi decredibiliza adversarul). Eticheta de „conservator” a ajuns o etichetă infamantă deşi, într-o democraţie, ea poate desemna o atitudine moderată şi legitimă. E rău când vorbeşti despre „neomarxism”, dar e foarte bine când stigmatizezi „neoliberalismul”, „neoconservatorismul” etc. Despre astfel de derapaje avertiza, cu ani în urmă, marele Jean-François Revel (1924-2006), personalitate de dreapta venită însă dinspre stânga, ale cărei practici le-a demontat şi dezvăluit ca nimeni altul. Volumul Sfârşitul secolului umbrelor (1999) selecţie din articolele sale apărute între 1983-1999, arată cât de corecte (şi, adesea, premonitorii) au fost diagnosticele puse de Revel. Interesant este că lui Revel nu-i plac conceptele de stânga şi de dreapta, pe care le consideră în bună măsură artificiale; el preferă să vorbească despre un comportament de stânga şi unul de dreapta. Într-un interviu acordat în 1998, el spunea că o serie de practici de stânga erau, în continuare, preluate din stalinism, cum ar fi reaua credinţă, deformarea afirmaţiilor cuiva, trunchierea textelor – adică procedee pe care le foloseşte şi extrema dreaptă. Dar dacă extrema dreaptă e condamnată, în mod curios extrema stângă beneficiază de o privire mult mai îngăduitoare, adesea chiar favorabilă. Un rol determinant îl are aici, spune Revel, negaţionismul procomunist; după mai bine de două decenii, această observaţie rămâne valabilă.

Că în Occident sunt destui care „duc dorul” unui comunism pe care nu l-au cunoscut niciodată n-ar fi numaidecât de mirare; mai grav mi se pare că această „nostalgie” bântuie la noi şi în alte ţări din fostul „lagăr socialist” (asta era formula consacrată care, din nefericire, se potrivea cu realitatea). O tânără actriţă din Bucureşti îşi clamează ura faţă de capitalism şi declară, nonşalant, că se consideră comunistă. Actriţa are în jur de 35 de ani, n-a apucat decât vreo 3-4 ani să se bucure de binefacerile comunismului. Mi s-a spus că tinere (sau relativ) tinere cadre didactice de la facultăţi de studii umaniste se declară nemulţumite că marxismul e prea puţin prezent, mai ales că la modă sunt „studiile de gen” şi „studiile post-coloniale”, ce pot deschide interesante căi de colaborare (burse, colocvii, simpozioane etc.) cu universităţi progresiste occidentale. Am lectura proaspătă a unui text scris de o doamnă profesoară universitară unde îşi dau întâlnire toate clişeele noii stângi intelectuale. Doamna ne învaţă că nu e corect să spunem că anticomunismul e bun, iar comunismul e rău deoarece asta ne aruncă în plin Orwell. Cei cărora nu le place corectitudinea politică sunt nişte reacţionari periculoşi, de pus în aceeaşi oală cu Şoşoacă şi cu ticăloşii care i-au adresat mesaje antisemite Maiei Morgenstern. Iar neoconservatorii nu au nici o şansă să ne păcălească, ei sunt de fapt nişte neolegionari.

Acest delir aminteşte de campaniile frecvente în regimurile totalitare, când indezirabilii erau striviţi sub avalanşa de acuzaţii extrem de grave, ce puteau atrage condamnarea la moarte. Acum avem de-a face cu un exemplu de terorism intelectual, a cărui malignitate nu trebuie însă subestimată.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”din Iaşi, critic literar şi scriitor