Un festival care trebuie să continue

În primul rând, aici activau grupuri instrumentale şi ansambluri ce se afirmaseră la Bucureşti, în celelalte centre culturale (cvartetul de coarde „Moldova”, trio „Musica Serena”, formaţia „Musica Musica Viva”, corul „Animosi”, teatrul liric avea în repertoriu spectacole performante, orchestra Filarmonicii intrase în noua eră calitativă, Iaşul trebuia să devină, la rândul său, o scenă pentru valorile componistice şi interpretative româneşti („Toamna Muzicală Clujeană” avusese prima ediţie în 1965, „Festivalul Muzicii de Cameră” de la Braşov în 1970). În doar câţiva ani, festivalul de la Iaşi a devenit un nou punct iradiant pe harta culturală a ţării, cei mai importanţi solişti, orchestrele Filarmonicii şi Radioteleziunii din Bucureşti au concertat aici, în 1975 s-a prezentat „Oedip” de George Enescu în variantă operă în concert. Nu a fost doar premiera ieşeană, ci un eveniment de nivel artistic naţional, comentat elogios de toţi criticii muzicali importanţi care, la vremea aceea, nota bene, erau invitaţi şi aici pentru a evalua calitatea programelor în presa de specialitate şi generalistă, în emisiunile de profil radio-tv. Versiunea „Oedip” realizată în ’75 de Ion Baciu a fost considerată de criticul Grigore Constantinescu meritorie a fi înregistrată în condiţii de studio, ceea ce nu a fost posibil decât şapte ani mai târziu, la centenarul naşterii lui Enescu. Am consemnat câteva date din istoria „Festivalului Muzicii Româneşti” pentru a evidenţia necesitatea menţinerii unei asemenea tradiţii la Iaşi, eforturile suplimentare impuse acum de restricţiile ştiute, care au modificat negativ activitatea formaţiilor şi ansamblurilor muzicale.

Şi la ediţia a XXII-a s-a păstrat echilibrul între creaţia clasică şi opus-urile recente sau foarte noi – Eduard Caudella, Enrico Mezzetti, Gheorghe Dima, Mansi Barberis, Mihail Jora, Ionel Perlea, Achim Stoia, Paul Constantinescu, Sigismund Toduţă, Pascal Bentoiu fiind urmaţi de generaţia compozitorilor apărută în perioada 1959-1965, reprezentată de Felicia Donceanu, Richard Oschanitzky, Vasile Spătăreşu, Sabin Păutza, la care se adaugă numele pe care le întâlnim tot mai des pe afişele festivalurilor de muzică nouă – Sebastian Ţună, Gabriel Mălăncioiu, Sebastian Androne-Nakanishi, Dan Variu, Matei Pop.

Echilibrul a mai vizat prezenţa ansamblurilor corale şi a formaţiilor mici, chiar a duo-urilor, ceea ce a asigurat elementul de contrast stilistic şi sonor-timbral. Propunând spre audiţie piese din repertoriul clasic, mult interpretate de-a lungul timpului de corurile profesioniste şi de amatori (Concertul 1 de Gavriil Musicescu, „Floare albastră” de Vasile Spătărelu, „Vine hulpe di la munte” de Adrian Pop, „Peste vârfuri” de Sabin Păutza) dirijorul Corului Academic al Filarmonicii „Moldova”, Bogdan Cojocaru, a lăsat impresia stabilă a rafinamentului dozării vocilor, a subtilităţii frazării şi muzicalizării fiecărei nuanţe. Acelaşi tip de repertoriu au oferit Corala „Universitas” a Universităţii „Al. I Cuza” dirijat de preot Ionuţ-Gabriel Năstase şi de Corul Universităţii de Arte „George Enescu” condus de profesorul George Dumitriu, astfel că publicul a avut prilejul să urmărească trei stiluri de lucru, trei „voci” distincte, modelate cu experienţă şi talent de dirijori cu vocaţie.

Ca întotdeauna preocupată de repertoriul clasic-romantic şi de cel contemporan, pianista şi profesoara Aurelia Simion şi-a stimulat partenerii de scenă să redea toată frumuseţea modernă, complexitatea ritmică, stilul uneori iconoclast de închegare a ideilor muzicale aşezate pe portative de Richard Oschanitzky, Sabin Păutza, Constantin Simionescu sau Romeo Cozma.

Ascultând Cvartetul de coarde al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău am rămas cu două impresii: mi-a plăcut temeinicia frazării şi a sunetului, bineînţeles, acomodată sensului, expresivităţii liniilor melodice, coeziunea de grup, latura echilibrat spectaculoasă a interpretărilor, şi am regretat prezenţa atât de rară a muzicienilor moldoveni pe scenele Iaşului.

Filarmonica „Moldova” a prezentat un concert ce a cuprins lucrări de Viorel Munteanu în genurile concertistic, cameral şi vocal-simfonic, „Simfonia a II-a” din ciclul „Umbre şi geneze” impunând o substanţă muzicală concentrat-dramatică, ce defineşte în continuare stilul compozitorului.

Trio „Contraste” al Filarmonicii din Timişoara este orientat de un timp spre formele multimedia, astfel că şi la Iaşi (după „Zilele Muzicii Contemporane” de la Bacău din octombrie 2020) a prezentat „Nosferatu”, de Violeta Dinescu, un spectacol de film mut şi muzică după prima ecranizare, din 1925, a romanului „Dracula” de Bram Stoker.

Ansamblul „AdHoc” al Academiei Naţionale de Muzică din Cluj Napoca dirijat de Adrian Pop îşi contrazice numele printr-o matură, profundă înţelegere şi riguroasă redare a opus-urilor din creaţia contemporană, argumentând cu seriozitate şi spirit muzical-artistic conceptul de modernitate cu viaţă lungă.

Cred că în anul împlinirii celor 140 de ani de la naşterea lui George Enescu, dar nu numai din acest motiv, cel mai important compozitor român ar fi trebuit să intre mai mult în atenţia interpreţilor. Am ascultat doar două lied-uri interpretate de soprana Cristina Simionescu şi Cezara Petrescu, Suita „Impresii din copilărie” (Tudor Bolnavu – vioară, Doina Grigore – pian) şi Trei din cele „Şapte cântece pe versuri de Clément Marot” într-un interesant aranjament pentru voce şi cvartet de coarde de Adrian Pop (formula de cvintet „AdHoc”).

Organizatorii Festivalului (Filarmonica, Universitatea Naţională de Arte, Universitatea „Al. I. Cuza” şi Primăria Municipiului) au reuşit să creeze primul eveniment muzical ieşean cu public după pandemie.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor