Urletul

Domnişoara Kiky nu se lăsă rugată de două ori. Se puse în patru labe şi începu să urle, înfigându-şi cu putere unghiile în faianţa de pe pereţi. Încercam să-mi astup urechile cu degetele de la mâini, dar ele nu ajungea până acolo. Atunci am făcut un efort şi le-am astupat cu lăbuţele de la picioare. Sunetele continuau să se audă vibrând în cutia craniană, odată cu lichidul amniotic în care fusesem cufundat.

Domnişoara Kiky se dezlănţuise. Urla ca o căţea turbată în călduri, smulgându-şi şuviţele de păr lipite de ţeastă. Acum nu mai semăna cu domnişoara Pogany, ci parcă era desprinsă din urletul lui Munch. Privind-o, am simţit fiori reci alergând ca un şir de furnici pe şira spinării. Natura feminină e cu totul neaşteptată. Când se dezlănţuie ca o furtună, când e domoală ca o apă lină. Poate că ar fi bine să stau cât mai departe de ea. Dar cum să stai, dacă sufletul vibrează la orice mişcare a ei, şi nu numai sufletul, ci şi trupul? Uşor de spus, greu de făcut. Acum sufletul meu era cuprins de groază, iar trupul se acoperise, ca la o mahmureală cruntă, de broboane de sudoare. Poate că eram mahmuri şi nu ştiam. Iubirea pentru sufletul ei inefabil mă dăduse gata. Dar uite că inefabilul acesta îşi dăduse arama pe faţă, scoţând urlete îngrozitoare şi făcând spume la gură.

Eram bulversat, profesorul însă nu-i acorda prea mare atenţie. Pentru eminenţa sa, crizele lui Kiky nu se deosebeau cu nimic de crizele unor bolnavi psihici pe care îi trata la balamuc. „Mofturi feminine, teatru ieftin combinat cu un pic de isterie erotico-identitară. În cinci minute, o să-i treacă toată nebunia”, murmură inhalând adânc fumul în piept, după care îl slobozi în sus, mai întâi pe nas, apoi pe gură.

Apoi, după ce urletele şi miorlăiturile se mai potoliră, pe un ton blând, povăţuitor, eminenţa sa îşi continuă ideea, atrăgându-i, totuşi, atenţia că astfel de ieşiri ale domnişoarei Kiky nu schimbă cu nimic lucrurile în privinţa inconsistenţei lumii.

Poţi să urli şi să te dai cu capul de pereţi. Nu vei putea să transformi irealitatea pe care o trăim în realitate, spuse el, curăţându-şi pipa sculptată din lemn de abanos.

Dacă trăiesc în irealitate, într-o lumea care nu există decât ca o iluzie, atunci fă-mă să înţeleg de ce-o percep cu toate simţurile ca pe-o realitate? Oare vederea mă înşală? Mă înşală şi auzul? Mirosul, gustul, pipăitul? Toate acestea sunt simple iluzii? Spune-mi, iubiţele, cum poţi să dovedeşti că nu te înşeli?

Păi, tocmai în asta şi stă toată filozofia, adăugă somitatea sa. Senzaţiile sunt induse. Pipăi cu mâna ta materia din jur, te laşi pipăită de ea, dar de fapt totu-i un gol, o iluzie. Şi iluzia aceasta îţi creează impresia că eşti viu, că trăieşti, că respiri, că mănânci, că bei, că eşti pătruns de sentimente, că te abandonezi cu totul în braţele fiinţei iubite, devenind obiectul plăcerii ei şi că la rândul tău devii obiectul plăcerii şi în acelaşi timp al suferinţei (unde e multă plăcere e multă durere) fiinţei iubite; însă pretutindeni nu e decât gol, neant, non-eu, iluzia cunoaşterii de sine, a zvârcolirii fără în abis.

Ajungând aici, profesorul rosti de trei ori cu o voce joasă, guturală: în sanscrită „Buddham sharanam gachhāmi". N-am înţeles de la bun început formula, bănuiam că e vorba de o incantaţie, de o formulă magică a cărei rostire repetată are menirea să-ţi deschidă calea spre Nirvana. Am consultat degrabă Google meu interior, moştenit de pe Andromeda, şi am înţeles despre ce e vorba. Să ne abandonăm lui Buddha, asta înseamnă ”Buddham sharanam gachhāmi”.

Profesorul îi vorbi apoi şi despre eu şi non-eu, despre sinele profund şi non-sinele, despre viaţă, moarte, reîncarnare, despre karma, despre cele patru adevăruri nobile, durere; dorinţă (dorinţa de a satisface plăcerile simţurilor, dorinţa de perpetuare şi dorinţa morţii sau a autoanihilării); eliberarea suferinţei şi anihilarea dorinţei, şi despre căile ce duc în acelaşi timp şi la Nirvana, dar şi la Apocalipsa finală.

„Ştii, îi spuse el asistentei, sunt anumite locuri unde religiile îşi dau mâna şi convieţuiesc în pace, schimbând anumite noţiuni între ele. Laboratorul nostru e un astfel de loc. Nu mai vorbesc de eprubete. Acolo există totul, comprimat până la esenţă, sub formă de idee, orice experienţă, orice subiect şi orice obiect…”

Simţindu-se jignită în forul său interior de cuvintele profesorului, sărmana domnişoara Kiky, oare folosesc un termen potrivit?, se pregătea să-i dea eminenţei sale o replică usturătoare. Intuind ce avea de gând să-i spună, am avut intenţia să-i vin într-un fel în ajutor. I-am făcut semne domnişoarei asistentei, apelând la limbajul surdo-mut prin intermediul lăbuţelor mele care între timp au devenit mai expresive; încercând să-i transmit traducerea incantaţiei rostite de profesor, dar domnişoara Kiky nici nu mă băgă în seamă.

Adică, spuse ea, cu o voce dulce, eu nu sunt pentru dumneata, dragă puişor, decât un gol pierdut în neant, un non-eu dătător de plăcere şi durere, nu-i aşa? Dar atunci când te sărut, când te strâng în braţe, strâng în braţe o iluzie?

Din păcate aşa-i, spuse profesorul. Cel puţin, dacă nu mă înşel, asta-i concepţia budistă asupra existenţei.

În timp ce profesorul vorbea, micuţul Buddha din cristal, stând în poziţia meditativă, dădea aprobativ din cap. Mişcarea aceasta avu darul s-o enerveze şi mai mult pe domnişoara Kiky, care rupându-şi nasturii de la halat se năpusti ca o furtună asupra profesorului, înfigându-şi unghiile în ceafa lui.

Iată concepţia budismului asupra lumii, iată golul, iată neantul existenţial! ţipă ea, încolăcindu-şi picioarele sale lungi peste bustul său.

Profesorul scăpă lamela din mâini şi micuţul Buddha, încrustat în oul de cristal se rostogoli în eprubeta mea. Prevăzusem demult ce o să urmeze. Ghemotocul de mâini şi de picioare s-a pendulat prin cameră urlând şi mieunând de mii de ori, în timp ce Buddha, aflat pe fundul eprubetei, continua să dea din cap.

Mi-am muşcat buzele şi am închis ochii ca să scap de imaginile vii ce mi se derulau pe retină. Dar ele mi se imprimaseră atât de adânc pe scoarţa cerebrală încât, pe măsura ce încercam să scap de ele, imaginile se fragmentau, descompunându-se ca un puzzle, pentru a reveni cu detalii din ce în ce mai insolite, desprinse parcă din coşmar. Am început să ţip, să urlu, să scheaun, să mă răsucesc în eprubetă, ridicându-mă la suprafaţă şi înghiţind bule de aer, pentru ca apoi să mă las la fund, lipindu-mă de cristalul în care se afla micuţul Buddha, râzând cu toată gura şi dând din cap, ca şi cum ar fi fost cuprins de-o criză de epilepsie. De ce am avut ieşirea asta n-aş putea să spun. Probabil dintr-un sentiment de gelozie. Sau, oricum, ceva asemănător. Am urlat neputincios în gol, m-am zvârcolit înotând furios în eprubetă până când mişcarea celor două trupuri s-a potopit. Până când picioarele şi coapsele profesorului s-a dezlipit de coapsele domnişoarei asistentei, întinzându-se obosite pe podea. Atunci şi chinul meu s-a potolit.

Gâfâiam respirând cu greutate, inhalând lichidul amniotic cu gust neplăcut în interiorul meu şi-l expulzam din mine stârnind o mulţime de bule de aer ce se ridicau la suprafaţa eprubetei, scoţând un pocnet uşor şi spărgându-se ca nişte balonaşe de săpun. Profesorul îşi aprinse o ţigară, trăgând cu satisfacţie adânc fumul în piept şi făcându-mi complice cu ochiul.

Curând rotocoalele de fum se răspândiră prin toată încăperea. Domnişoara asistentă îşi aranja ciorapii pe picior, surâzând şi ea cu un aer pierdut, în timp ce micuţul Buddha continua să dea din cap. Mi-am reprimat repulsia şi l-am privit cu atenţie. Şi pe măsură ce-l priveam, chipul lui se multiplica reflectându-se pe faţetele cristalului. Şi nu numai chipul, ci şi braţele, care se mişcau acum ca nişte şerpi în jurul său, făcându-l să semene cu zeul Shiva. L-am privit cu admiraţie şi chiar cu invidie. Dacă aş avea astfel de mâini, mi-am zis, mi-ar fi fost mai simplu s-o cuceresc pe domnişoara Kiky. Profesorul o îmbrăţişează cu două mâini, eu aş îmbrăţişa-o cu o sută! Atunci să vezi ce mai bâţâială, ce mai dans!

Orice aţi spune sau n-aţi spune, domnişoara Kiky, în ciuda escapadelor pe care le face, provocându-l pe profesor, nu-şi pierde nimic din frumuseţea şi inocenţa ei. După fiecare astfel de ieşire chipul ei devine tot mai gingaş, tot mai luminos. Încheieturile i-s delicate, degetele lungi, gleznele subţiri şi sânii tari ca nişte fructe abia date în pârg. Trebuie să ştii să umbli cu astfel de podoabe ca să nu le striveşti la timpul potrivit. Profesorul însă, în ciuda ştiinţei sale, se poartă, scuzaţi-mă, ca un necioplit.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist