Verde speranţă

Abia spre sfârşitul secolului nouăsprezece, englezul Ebenezer Howard imaginează pentru ei oraşul grădină şi tocmai în anul 1933 este consacrată, prin Carta de la Atena scrisă şi publicată de arhitectul elveţian Le Corbusier, necesitatea zonelor verzi în oraş. De atunci şi până astăzi „spaţiul verde” e o normă sanitară exprimabilă în metri pătraţi pe cap de locuitor. La Iaşi sunt 18 mp/loc., norma europeană este de 26 mp/loc., în timp ce Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă 50 mp/loc.

Originea grădinii este culturală. Arhetipul ei occidental e raiul, desenat de Dumnezeu în Eden (în ebraică: loc foarte frumos, foarte plăcut, încântător) pentru Adam (în ebraică: pământ) şi Eva (în ebraică: viaţă). În centrul raiului sunt pomul cunoştinţei binelui şi răului şi pomul vieţii. Prin urmare grădina aceasta nu e numai minunată, este profund semnificativă prin cele două repere existenţiale ale ei. Izgoniţi din rai, oamenii l-au păstrat în suflet. Oriunde vor fi ajuns vor fi încercat să-l recreeze, după puteri, în primul rând pentru nevoi sufleteşti. Aceasta înseamnă că grădina este arhitectură diferită, în esenţa ei, de natură. Sunt folosite elemente ale naturii pentru a povesti. Aşadar e artă, iar arta, ne spune Brâncuşi, „este o oglindă în care fiecare vede ce gândeşte”. Deci forma grădinii imaginată de arhitectul artist trebuie să aibă o inefabilă deschidere semantică pentru a face posibile lecturi după chipul şi asemănarea fiecăruia. Se defineşte aşa necesitatea sistemelor de principii, argumente şi operanţi, adică idei ierarhice de legătură între teorie şi formă, ca prin ele poveştile creatorilor de grădini să poată fi trăite.

În istoria culturii sunt numai cinci sisteme, numite stiluri, de arhitectură a grădinii. Altele, posibile, sunt derivate şi/sau combinaţii ale acestor cinci stiluri. Cel mai vechi este grădina chinezească, imaginată ca un paradis în miniatură compus din obiecte şi plante simbolice pentru susţinerea meditaţiei, a libertăţii de gândire. Indiferent de forţa oamenilor, natura nu poate fi dominată, dar poate fi înţeleasă şi prin adâncă înţelegere se poate trăi în armonie cu ea. Opusă conceptual este grădina arabă, o extensie, o întregire a spaţiului construit destinată confortului, tihnei, vieţii dulci. Al treilea stil, cu scenografii ample, adevărate oglinzi ale iluziilor de măreţie, este grădina franceză. Ea obligă elementele naturale să se supună geometriei abstracte a creatorului de forme monumentale. Recâştigarea naturaleţii grădinii este principiul romantismului englez. Frumuseţea ideală, asemenea grecilor antici, este căutată în diversitatea particularului şi recompusă în tablouri pitoreşti. În sfârşit, stilul funcţionalist al epocii moderne este în vigoare cu toate încercările post moderniste de conturare a unei identităţi noi.

În concluzie, grădina este forma culturală prin care ne înstrăinăm de natura tot mai prădată de expansiunea globală a spaţiului construit. Natura virgină, ca multe alte bogăţii ale planetei Pământ, este pe cale de dispariţie. A o înlocui cu „spaţiu verde” ar fi o eroare. Ca urmaşi ai protopărinţilor Adam şi Eva trebuie să încercăm să refacem grădina raiului cu întregul ei halou de semnificaţii.

Cultura românească n-a produs un stil de grădină. Primele grădini s-au făcut prin împrumuturi stilistice din Italia, Austria sau Franţa cu grădinari de mâna a doua. La locuinţa tradiţională ţărănească se face distincţia între grădina din faţă pentru nevoi ale sufletului şi grădina din spate pentru nevoi utilitare, iar cultura populară abundă în declaraţii de dragoste pentru natură cu o distincţie specială pentru codru, fratele românului. Adevărul e că această frăţie a rezistat numai în folclor. În realitate, codrul a fost şi este distrus cu o perseverenţă demnă de cauze infinit mai bune. În această degringoladă comportamentală dintre români şi spaţiul lor de viaţă există un singur reper, o creaţie unică în lume, ansamblul brâncuşian de la Tg. Jiu, ale cărui taine, bine înţelese, pot deschide căile unui stil românesc de grădină. Axa urbană, cu Coloana Infinitului, biserica Sfiinţii Apostoli Petru şi Pavel, Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor, Masa Tăcerii şi râul Jiu, începută şi terminată în grădină, se apropie prin viziunea ei de grădina raiului întrucât are rădăcinile adânci în duhul locului convertit de artist în esenţă de frumos cu valoare universală.

Această poveste trebuie alăturată celei mai valoroase sinteze de civilizaţie urbană românească, cum este definit Iaşul de arhitectul George Matei Cantacuzino. Germenii unei asemenea poveşti au apărut: micile grădini din jurul pieţii Eminescu, grădina Regina Maria, scuarul din faţa palatului Roznovanu şi altele.

Ce-ar fi ca aceste începuturi să ne determine la configurarea unei viziuni de ansamblu un plan verde la scară metropolitană, cu filozofie şi semnificaţii româneşti, proprii unui stil de grădină prin care Iaşul să-şi adauge noi şi universale străluciri?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului