Viaţa nu e un privilegiu, e un dar de dimensiuni cosmice

Suntem apogeul evoluţiei, cea mai evoluată şi mai de succes specie care a trăit pe pământ. Asta ne dă voie să ne manifestam tirania asupra tuturor celorlalte specii şi asupra pământului care are marele privilegiu de a ne purta într-o mişcare ciclică prin univers. |sta este gândul majorităţii oamenilor, dacă ajung la nevoia unui argument definitiv pentru un comportament indolent şi complet arogant faţă de tot ce e în jurul lor. Şi totuşi, cel puţin câteva date asupra cărora nu mai există nici cel mai mic dubiu ar trebui să ne dea de gândit. Extrem de serios!

Fiecare dintre noi suntem, din nou fără putinţă de tăgadă, o combinaţie a unui număr de atomi (mulţi, enorm de mulţi) care exista de la facerea universului (de la Big Bang dacă vreţi). Nu suntem nici cei mai noi, nici cei mai dibaci în supravieţuire. Practic, dacă am putea să ne ascultăm particulele componente am putea auzi zgomotul asurzitor al mega-vulcanilor din copilăria pământului sau răgetul de sânge-îngheţător al unui T-rex. Atomii noştri au fost pe rând fie în bacteriile care colonizau oceanul primordial, fie într-un mamut, fie într-una din speciile de crocodili care s-au perindat pe suprafaţa pământului de sutele de milioane de ani pe care au reuşit să le traverseze nestingheriţi.

In al doilea rând nu avem voie să ne asumăm vreun merit pentru prezenţa noastră aici. Nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată însă faptul că suntem şi că eu pot să scriu rândurile astea şi că tu poţi să le citeşti este rezultatul unui şir năucitor de lung de întâmplări guvernate de un noroc aproape imposibil. De la faptul că forţele primordiale ale universului au exact puterea pe care o au (o modificare de o miime în orice sens şi universul aşa cum îl ştim nu ar fi existat) până la supravieţuirea formelor iniţiale de viaţă în faţa cataclismelor care au conformat pământul până la faptul că de la apariţia primului om, a fost nevoie ca în fiecare generaţie să existe cel puţin doi indivizi care să fie sănătoşi, să trăiască suficient de mult (dacă ne gândim că vârsta de 30 de ani era atinsă extrem de rar până foarte curând în istoria noastră), să se întâlnească, să poată duce o sarcină la capăt, să nască un copil sănătos care, la rândul său, să trăiască suficient încât să fie capabil să reia acelaşi ciclu pentru o nouă generaţie.

Când priveşti întregul film al istoriei vieţii pe pământ şi vezi de câte ori am fost la o distanţă infimă de anihilare şi de dispariţia oricărei şanse să existăm, nu poţi să nu te înclini în faţa forţei inexorabile a vieţii şi în faţa planetei care a făcut-o posibilă. Şi nu mai poţi să îţi asumi aronganţa vreunui merit care să ne ridice deasupra oricărei alte forme de viaţă.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi