Viorel Ilişoi: Inventarea unui adevăr cu totul mi se pare mai puțin gravă decât alterarea lui

Interviu cu Viorel Ilişoi, unul dintre cei mai buni jurnalişti români, specializat în reportaje de mare întindere, care a lansat recent şi cartea „Cele mai frumoase reportaje“ şi pregăteşte noi volume despre experienţa sa în cei aproape 30 de ani de presă.

– Când e gata cartea nouă şi despre ce este vorba?

– E o carte anunţată încă de anul trecut, trebuia să apară în 2018, dar am mai întârziat-o fiindcă încă se mai vinde cea cu reportajul şi s-ar fi canibalizat, cum zic librarii, dar mie nu îmi place. Ar fi sufocat-o pe astălaltă, lumea nu ar mai fi avut interes faţă de o carte veche. E o continuare a cărţii de reportaje; fiindcă tot se discută de reportaj literar, de legătura dintre literatură şi reportaj, am să lansez o carte de literatură cu povestiri din viaţa de ziarist. Se numeşte „Strălucitor, întâmplări gazetăreşti“. Sunt fel de fel de întâmplări, toate haioase, fiindcă atunci când stai – detaşat în timp – şi te uiţi înapoi parcă nu vrei să îţi aduci aminte lucrurile urâte, încerci să culegi ce a fost mai frumos pe acolo. Sunt povestiri haioase şi în aproape 30 de ani am avut ce să aleg. Estimez că o să fie şi un tiraj mai mare, vor intra şi în librării, dar numai după ce mă duc eu să le vând, vreau să fac cât mai multe lansări, fiindcă mi se pare capitală relaţia directă cu cititorul. Nu mai suntem pe vremuri când stătea Jules Verne într-un turn din Amiens şi scria, nu-l vedea nimeni niciodată, ajungeau doar cărţile la public. Noi vorbim acum pe Facebook cu cititorul, ne întâlnim cu oameni pe care nici nu îi cunoaştem, eu merg şi îi întâlnesc pe stradă şi ne recunoaştem din fotografii.

– Crezi că, dacă ar mai fi trăit astăzi, lumea l-ar mai fi citit pe Brunea Fox sau nici nu se mai apuca să scrie?

– Da, cu siguranţă da. Poţi să înlocuieşti Brunea Fox cu oricine, cu Dante dacă vrei. L-ar fi citit pentru că omul ăsta era genial. Dacă ar fi trăit astăzi, ar fi fost un om al timpurilor noastre. Nu trebuie să îl vedem ca pe o fosilă venită pe un arc, zvârlită în timpul nostru. Arta e nemuritoare. Ar fi scris la fel de frumos şi în ziua de astăzi, ar fi priceput lumea de astăzi la fel de bine ca cea de atunci, s-ar fi apropiat de ea cu la fel de multă sensibilitate. Din păcate, nu avem un Brunea Fox al zilelor noastre, pentru că în jurul unui asemenea om cu atâta forţă în scris se adună nişte oameni, se cresc nişte condeie pe acolo. Nu a căpătat o figură din asta uriaşă după moarte, el era apreciat din timpul vieţii.

– Era foarte apreciat – reportajele lui erau numite decupaje din viaţă, vindeau singure ziare.

– A avut încă de atunci o influenţă mare asupra ziariştilor vremii. Era şi mai uşor să ai atunci o influenţă pentru că presa nu era la fel de stricată ca acum. Trebuia, vrând-nevrând, să începi să scrii ca Brunea Fox, sau să începi să tinzi spre modelul acela, spre marile modele de atunci. Îmi pare rău că nu avem un Brunea Fox, m-aş fi dus la el să îl slugăresc 2-3 ani ca să învăţ meserie.

– De ce crezi că nu avem? Că sunt mulţi scriitori talentaţi acum.

– Eu nu văd pe niciunul atât de bun ca Brunea Fox. El a fost un fel de martir al artei. Ar fi putut să devină un scriitor extraordinar, autor de literatură, dar a abandonat total literatura şi s-a dedicat total presei. Nu avem pe nimeni, ar fi fost poate Nistorescu, care se apropie ca forţă stilistică de el. Dar el a abandonat reportajul, după 1990 a scris cronică politică, a devenit şef de ziar, milionar, abia îi ajunge timpul să numere banii, când să îi mai ajungă timpul să scrie şi reportaj? Reportaj bun s-a scris din 1990 până astăzi, dar nu la acel nivel. El chiar a schimbat reportajul românesc şi sunt convins că nu i-a influenţat doar pe reporteri, ci şi pe mulţi dintre scriitori, pentru că în reportajele lui scriitorii pot să înţeleagă cum se construieşte un reportaj, ce să înţelegi din viaţa unui om, cum să îl faci să dea din mâini, să palpite, să trăiască, să nu îţi iasă o mortăciune acolo. Îl consider scriitor. Eu nu fac diferenţa la nivelul acesta între scriitori şi ziarişti, indiferent ce scrii. Eu nu am două costume diferite, nu mă aşez la masă să scriu poezie şi apoi mă schimb şi mă duc la altă masă să scriu reportaj. Am exact aceleaşi instrumente, sunt acelaşi om, nu spun „hai să scriu un pic mai prost că ăsta e reportaj şi vreau să-mi dau peste mână“.

Cum să fii preot şi să spui că homosexualii ne fură copiii?

– Cum arătau fake news-urile când ai intrat în presă după 1989?

– Păi în ’89 fake news-urile lui Ceauşescu erau fake news-uri aprobate de stat.

– Dar cele de după ’90, celebrele „burţi“ de presă?

– Eu nu făceam fake news în anii ’90 când lucram la un săptămânal, o foiţă de patru pagini din Botoşani, nu ştiam noi de fake news. Nu era nici nevoie, o dată pe săptămână aveam cu ce să umplem patru pagini. Dar nu ştiam de asta ca idee – noi ştiam că jurnalistul merge, se uită şi scrie ce vede. Pe urmă m-am mutat şapte ani aici în Iaşi, la o revistă de cultură, care nu avea fake news-uri, era publicistică literară, nu era presă propriu-zisă. Şi din 1998 când am ajuns la Bucureşti, la Naţional, am picat drept în cazanul unde se prepara direct cel mai consistent fake news, cu toate ingredientele posibile. Era o echipă venită de la Evenimentul Zilei, unde s-a născut de altfel fake news-ul. S-au rupt şi au format Naţionalul, în frunte cu Gheorghe Voicu, Dumnezeu să-l ierte, cu Ion Cristoiu, care era mentor şi publica un editorial pe zi, şi unde era un fake news total. Dar inventarea unui adevăr cu totul mi se pare mai puţin grav decât alterarea unui adevăr. Îl alterezi ca să manipulezi ceva. Şi noi nu inventam lucruri zilnic, scriai o poveste, dar nu influenţa pe nimeni şi nimic. Ca să nu mai zic că unele erau poveşti sensibile, altele cu umor, sau cel puţin asta făceam eu, fake news-urile mele. Aveam un fel de naivitate atunci că aşa se face presa şi nu vedeam nicio incompatibilitate etică să scriu la ziar proze, că practic erau în sine proze. Ei bine, impostura venea în momentul în care le vindeai ca realităţi, ca reportaje, şi nu am rezistat mult timp acolo la Naţional, m-am mutat la Jurnalul Naţional unde se făcea la vremea aceea reportaj-reportaj.

– Însă lucrurile care se întâmplă acum sunt mult mai nocive.

– Alea erau nişte fake news-uri din perioada romantică, când scriai de dragul subiectului, că erau drăguţe, haioase, şocante, ca aia cu găina care a născut pui vii. Dar erau oamenii care se lăsau manipulaţi şi aşa pentru că nu sesizau gradul de enormitate din ştirea aia; când citeşti aşa ceva nu se poate, trebuia să dai cu căciula de pământ şi să arunci ziarul. Era o formă de manipulare benignă în raport cu astălaltă malignă care urmăreşte nişte interese clare, sunt manipulări care trebuie să aducă bani, să schimbe raportul de putere, să influenţeze voturi. Alea erau jucărioarele unor inşi în care bubuia imaginaţia şi nu aveau ce face cu ea şi li se expanda prin ziare. Ce se întâmplă acum…

– Şi cum am ajuns la homosexualii care ne fură copiii?

– S-a mai întâmplat asta în toată istoria presei, dar nu la scara asta, pentru că în istoria presei nu a fost atât de mare contactul între public şi presă. Cititorii de presă de acum 100 de ani erau doar câţiva, să nu ne închipuim că Universul vindea un milion de exemplare. Nu ştiau mulţi să citească pe vremea aia! Manipularea prin presă era foarte restrânsă fiindcă se adresa unui public mic, educat, care ştia să citească, care avea bani. Acum manipularea este mai mare pentru că a crescut şi gradul de alfabetizare, suprafaţa de contact între cititor şi informaţie este uriaşă. Există informaţie pe toate drumurile, cu cât e mai multă cu atât e mai greu de controlat în sensul calitativ. Ce ciumă de ştiri apar – „vezi aici“, „click aici“, „află ce a făcut cutare“, lucruri care nu interesează pe absolut nimeni, dar dacă te referi strict la manipulare. e mult mai uşor de făcut acum. Dar astea cu homosexualii sunt atât de proaste… eu aş spune că pedofilii ne fură copiii, nu homosexualii, ce să facă ei cu copiii? Trebuie să facem diferenţa între ştiinţă şi carte. Depinde ce faci cu informaţia aia pe care o ai în cap, cum o pui la lucru. E o vorbă, nu îmi place că o repetă sora mea des, că „unde e multă carte e şi multă prostie“. Înveţi mult şi foloseşti cum nu trebuie ştiinţa aia acumulată. Cum să fii preot şi să spui că homosexualii ne fură copiii? Păi să dea un exemplu, să ne arate un caz în care doi homosexuali au furat un copil. Există o carte, scrisă de Jean Delumeau, se numeşte „Frica în Occident“, e un tratat în două volume, unde povesteşte de ce se temeau oamenii în Evul Mediu. Vorbeşte de motive şi de fapte. Astea erau marile frici – invazia, ciuma. Omul tot timpul a avut nevoie, în decursul devenirii lui, de frică, de duşmani. Îşi creează frici. Sunt unele frici de care poţi să scapi foarte uşor, iar frica contribuie mult şi la evoluţie. Spaima de invazie a dus la apariţia oraşelor, a burgurilor, s-au construit oraşe, burguri, ziduri. Dar erau şi fricile cu vrăjitoare şi au început să ardă oameni pe rug. În esenţă, frica este iraţională, iar zona asta iraţională a fricii este greu să o controlezi, dar este foarte uşor de exploatat.

Inteviu realizat de Cătălin HOPULELE