Caută 
30 MIN
Vladimir Bucovski spunea ca disidenta rusa a creat-o KGB-ul. Pentru Grupul disident de la Iasi, certificatul de nastere l-a reprezentat un proces verbal de perchezitie. O mina de intelectuali tineri si entuziasti au fost umflati, pe 18 mai 1983, de Securitate pentru ca citeau literatura occidentala si strecurau in Dialog si Opinia Studenteasca, revistele culturale adesea comentate la Europa Libera, idei „periculoase” pentru regimul comunist. Treptat, grupul s-a radicalizat, sopirlele au fost inlocuite cu protestele asumate. In Romania muta a lui Ceausescu, in care actiunile protestatare au fost, cel mai adesea, firave gesturi individuale, Grupul de la Iasi s-a apropiat poate cel mai mult, spun istoricii, de modelul de disidenta central-european. Prin glasul constant al scriitorului Dan Petrescu, recunoscut drept lider incontestabil, opozantii ieseni „au reusit – spune istoricul Vladimir Tismaneanu – sa sparga zidul securizat al unei complicitati lase. Sa-si clameze si sa-si obtina dreptul la verticalitate. Chiar daca, o stim prea bine, atitia semeni ai lor s-au amagit cu banala si profund jignitoarea consolare: In fond, nu se poate face nimic!”.
18 mai 1983: umflati de Securitate la 6 dimineata
Prin ce anume a reusit Grupul de la Iasi sa iasa in evidenta fata de alte manifestari disidente din Romania? „In primul rind prin faptul ca s-a manifestat ca un grup”, spune Cristina Petrescu, a carei identitate de nume cu disidentul Dan Petrescu este pur intimplatoare. Activitatea Grupului de la Iasi a fost pentru cercetatoarea Institutului de Istorie Recenta din Capitala tema unei cercetari aprofundate, in timpul unei burse acordata de Universitatea Central-Europeana din Budapesta. Apoi, Grupul s-a distins prin radicalismul mesajului. Si prin incercarile de a conecta miscarea disidenta ieseana la cea din Europa central-rasariteana. De a face ca Romania, in anul prabusirii zidurilor comuniste, sa nu mai fie o enclava de supusi.
20 de arestari la 6 dimineata
Miscarea disidenta ieseana a inceput in jurul revistelor culturale Dialog si Opinia Studenteasca. Tineri autori, unii dintre ei nume importante azi, „au reusit sa gaseasca mijloacele de a insela vigilenta cenzurii sub masca eruditiei si jocului dezinvolt al ideilor”, rememoreaza Alexandru Calinescu, intr-un interviu acordat in 1990, perioada cind era director al Dialogului. In Romania Tezelor din iulie, spune la rindul ei Cristina Petrescu, „oricine rasfoia aceste reviste remarca imediat staruinta autorilor de a ramine, pe cit posibil, la curent cu ceea ce se publica in Occident”. Daca ei au dovedit „ca in Romania se putea publica orice atita vreme cit mesajul era suficient de cifrat pentru ca puterea comunista sa nu-l perceapa ca pe o amenintare”, momentul 1983 avea sa arate clar „care erau limitele pe care regimul era dispus sa le accepte fara a lua masuri represive”.
Pina la perchezitia comandata de la Bucuresti, de insusi tovarasul ministru Tudor Postelnicu, nici unul dintre cei anchetati de Securitate nu se considerau membrii unui grup. „Eram doar prieteni cu preocupari si idei comune”, spune Dan Petrescu, a carui scrisoare catre cumnatul sau aflat atunci la Gr?ningen, Ioan Petru Culianu, confiscata lectorului francez Romain Rechou, de la Universitatea din Iasi, a fost pretextul actiunii demarata in forta de Securitate. Cei peste 20 luati pe sus la 6 dimineata, printre care Alexandru Calinescu, Liviu Antonesei, Dan Petrescu, Luca Pitu, Dan Alexe (carora li s-a adaugat mai tirziu, nefiind pe 18 mai in Iasi, Sorin Antohi) devenisera in ochii „organelor” membrii unui grup bine inchegat, comandat din exterior, care voia sa destabilizeze tara.
Casele lor au fost intoarse pe dos in cautarea „probelor incriminatoare”. Terezei Culianu – pe atunci asistenta la Litere – si sotului ei Dan Petrescu (fost profesor, la acel moment de doi ani somer si cronicar literar la Dialog) – cel care in scrisoarea catre cumnatul sau ridiculiza tracomania regimului, li s-a confiscat tot ceea ce suna „ciudat” la urechile anchetatorilor. La gramada cu carti de Soljenitin, casete cu emisiuni ale Europei Libere, „Brazde peste haturi – roman foileton al colectivizarii” – pe care Dan Petrescu il scria impreuna cu Sorin Antohi si Luca Pitu, au fost luate si carti fara vreun continut politic, scrisori de la rude si prieteni: „La cite totale”, de Constantin Dumitrescu, editata la Paris, in 1980; „Una scrisoare, scrisa de mina cu pasta albastra, cu antetul Groningen, care incepe cu Dragii nostri si se termina cu va sarutam cu drag” aflata intr-un plic avind mentiunea TEREZA SI DAN”; „Una scrisoare, scrisa de mina cu pasta albastra, care incepe cu Draga batrine…si este semnata de Sorin Antohi..”. Nimic din toate acestea nu li s-a inapoiat nici pina azi.
„M-au scos din apartament, sub ochii inspaimintati ai vecinilor”
Fiecare dintre cei anchetati isi are propria lui poveste despre cele intimplate atunci, in care spaimele se imbina cu momentele hilare. Pe linga carti ale disidentilor rusi, reviste si ziare de la lectorii straini, cu articole despre Romania si Ceausescu, lui Alexandru Calinescu i s-a confiscat si un roman politist. De la Liviu Antonesei – pe atunci cercetator la Institutul de Stiinte Sociale al Universitatii – locotenentul-major Plesita (cu nume identic cu al sefului de atunci al Securitatii), „cu aspectul lui de lector de la limbi straine, fumind Kent si Marlboro”, a luat o caseta cu muzica ruseasca si o fotografie cu copiii cehi care, in timpul Primaverii de la Praga, din 1968, aruncau cu poze in tancurile sovietice. Lui Dan Alexe, studentul de la Litere cu inclinatii poliglote si pasiuni pentru tot felul de limbi ciudate, cele caucaziene de exemplu, „baietii” i l-au confiscat pe Dickens. „Am fost arestat pentru prima data odata cu ceilalti, pe 18 mai 1983. Un anume maior Bostan a venit in persoana sa ma salte”, povesteste Dan Alexe, Jurnalist la Europa Libera, care din primavara conduce o statie de radio in capitala Afganistanului: „Bostan era foarte vanitos, se credea intelectual si era mindru de engleza lui. Cind m-au arestat si m-au scos din apartament, sub ochii inspaimintati ai vecinilor, imi amintesc ca Bostan m-a intrebat, fandosindu-se: I give you a ride, sir? I-am raspuns: By all means”, si am vazut ca era incintat”.
„Voiau sa ne asumam o culpabilitate pe care noi nu o simteam”
Dupa perchezitii, au urmat interogatoriile, intinse pe mai multe zile, tradind o actiune de intimidare. Dan si Tereza Petrescu isi amintesc ca au fost dusi la Securitate in dube separate si anchetati, cu pauze, citeva zile la rind. Tactica era clasica: anchetatorul rau secondat de anchetatorul bun. „Felul in care se petreceau acele interogatorii avea ceva foarte functionaresc, in traditia balcanica a Romaniei. De exemplu, nimeni nu venea sa vada ce facem in sala de asteptare inainte sa inceapa interogatoriul. Asa incit eu citeam. Bostan a intrat la un moment dat si a racnit: „Pai tu sfidezi, mai”. I-am zimbit atunci angelic, iar el m-a amenintat ca ma trimite la Canal, ca pe un vagabond ce eram”, povesteste Dan Alexe, tinind sa precizeze ca nu a fost „bruscat” niciodata in timpul anchetelor.
„Voiau sa ne asumam o culpabilitate pe care noi nu o simteam”, crede Liviu Antonesei, convins ca singurul lucru pe care l-a obtinut Securitatea in urma acelei actiuni a fost sa-i inraiasca. Acesta a fost doar inceputul. Nici mazilirea lui Alexandru Calinescu si Sorin Antohi de la conducerea Dialogului, a lui Liviu Antonesei de la Opinia Studenteasca – nu au pus punct „propagandei destabilizatoare”.
Dan Petrescu a fost virful icebergului
Incepind cu 1988, Grupul de la Iasi se va distinge prin radicalismul mesajului. Iar in cadrul sau, spune cercetatoarea de la Institutul de Istorie Recenta, „Dan Petrescu a fost virful icebergului, ca sa folosesc expresia utilizata de Havel pentru a defini ceea ce reprezentau disidentii in raport cu restul societatii care nu se manifesta, dar pe care ei o reprezentau prin vocea lor critica”.
Cind ziaristul de la Lib?ration Gilles Schiller (aflat in Romania incognito) va fi condus de Al Calinescu, „dupa o urmarire pe strazi, ca-n filmele americane”, acasa la Dan Petrescu, acesta se intorsese de curind din Franta. Iar Romania i se parea „o groapa nenorocita”. Unde s-a intors, totusi, in ciuda „sfaturilor” de a-si gasi „ceva pe-acolo fiindca in Romania avea sa fie greu, inca vreo doi ani, pentru oameni ca mine”, pe care profesorul si scriitorul aflat de sase ani fara slujba (si riscind inchisoarea pentru parazitism social) le primise la plecare din partea „baietilor cu ochi albastri”. „Un model de curaj”, catalogheaza Monica Lovinescu, in Memoriile sale, interviul acordat lui Gilles Schiller de Dan Petrescu, a carui intransigenta si luciditate, desi „e atit de persecutat de Securitate si mereu sub ancheta”, o incintasera la Paris cu citeva luni in urma.
„Ceausescu nu e singurul vinovat!” – titlul sub care interviul aniversa in Lib?ration ziua dictatorului – continea un mesaj neformulat pina atunci de alti opozanti romani. A fost mesajul care a facut ca actiunile Grupului de la Iasi sa se distinga intre alte gesturi similare. Dan Petrescu si cei care il sustineau in demersurile sale – observa Cristina Petrescu – nu doar il blamau pe Ceausescu pentru tot ceea ce se intimpla in Romania, ci, pe de o parte, observa ca sistemul comunist este sursa tuturor relelor, iar pe de alta, ca aceasta se perpetua prin complicitatea tacita a intregului popor.
„Toata lumea crede ca, odata Ceausescu picat de la putere, totul se va aranja de la sine. Nu-i adevarat. Ceausescu singur n-ar fi izbutit niciodata sa ajunga la aceasta harababura. L-au impins niste javre”, spunea Dan Petrescu, acuzind coruptia Bisericii Ortodoxe, „cu totul de partea regimului”, si „degradarea morala a unui intreg popor”, „coruptia de Stat, care a paralizat societatea civila”.
Va dezvolta aceasta idee si in „Mic studiu de anatomia raului”, articol publicat o luna mai tirziu, pe 15 februarie 1988, tot in Lib?ration: „Sistemul face posibila aparitia ticalosiei, ticalosia intretine sistemul”, iar astfel, „un nou model de reusita sociala este lansat si transmis pe ierarhie in jos: criteriile sint rasturnate, selectia sociala facindu-se dupa chipul si asemanarea celui ce-o dicteaza”.
„Daca toata lumea tace, s-a zis cu tara asta”
De ce a ales Dan Petrescu si membrii Grupului de la Iasi sa fie disidenti? „Pentru ca tot trebuia s-o faca cineva, sa vorbeasca, pur si simplu; si sa vorbeasca in calitate de cetatean. Daca toata lumea tace, s-a zis cu tara asta”, explica liderul opozantilor ieseni intr-un interviu acordat in aprilie, la Iasi, Agentiei franceze de stiri Gamma, inregistrat in aprilie 1988, la Iasi, acasa la Luca Pitu si difuzat pe TV France 3 si la Europa Libera abia un an mai tirziu, cind caseta a putut fi transmisa in Occident. Si „dintr-o ingrozitoare repulsie fata de sistem, o ingrozitoare senzatie ca tot ceea ce se intimpla intrase intr-o zona a absurdului, a aberatiei”, adauga Alexandru Calinescu referindu-se la Romania Epocii luminii in care – remarca el cu umor – lumina s-a scumpit de zece ori. O tara ca in Kafka. Unde, asa cum le spunea Dan Petrescu ziaristilor de la Gamma (arestati a doua zi dupa interviu si expulzati), „cozile au devenit o institutie nationala, iar „climatul de disperare” a facut ca oamenii sa-si schimbe „pina si fizionomia”. Dan Petrescu si cei care i s-au alaturat, au inteles – remarca Vladimir Tismaneanu – ca „in conditiile de macabra terfelire a conditiei umane, create de o tiranie deliranta, tacerea este pacatul cel mai grav”. „Cind am spus ce aveam pe suflet am facut-o ca simplu cetatean si nu in calitate de scriitor. M-au amenintat replicind ca, in anumite cazuri, legea e prevazuta si cu o bita, menita celor care o incalca”, povestea Dan Petrescu, in interviul acordat Agentiei Gamma, respingind acuzatiile Securitatii, care, punind protestul pe seama faptului ca n-avea serviciu si n-avea unde sa publice, incercase sa faca din cazul sau „unul strict personal”.
A fi disident, adauga Dan Petrescu, era nu numai o „imensa usurare” (data de faptul ca „am ajuns, in felul acesta, sa-mi pun gindurile in acord cu faptele”), ci si „un mare avantaj”: „pentru ca am constatat ca exista o mare nevoie de a vorbi; exista oameni care m-au vizitat sau care au cautat sa ma contacteze, intr-un fel sau altul, ca sa ma felicite si sa ma asigure de sprijinul lor”. „La Iasi, la Bucuresti sau la Timisoara, oamenii ne admirau, ne intrebau cum rezistam. Toata lumea stia ca Grupul de la Iasi rezista. La Dan veneau pina si tarani care ii cereau sfatul, sau, mai prozaic, oameni care il rugau sa scoata scrisori din tara sau sa zica despre necazul lor la Europa Libera”, isi aminteste Dan Alexe.
„Am fost urmarit de barbati cu aspect de muncitori, de femei, de tigani”
Cum de intr-un regim controlat de Securitate, citiva oameni au resit, totusi, sa fie mediatizati in presa occidentala? – este intrebarea pe care o adreseaza cei care, spre a-si gasi o scuza pentru pasivitatea lor, acrediteaza ideea ca disidenta iesenilor s-ar fi facut cu voie de la „baietii cu ochi albastri”. „Intr-o tara in care nimic nu mergea cum trebuie, nu putea sa existe o singura institutie care sa functioneze perfect”, le raspunde acestora Dan Petrescu. Despre asta cu totii povestesc: in spatele unei iesiri la rampa se ascundea adesea o poveste demna de un film de spionaj. Articolele erau transmise in Vest prin valiza diplomatica: Alexandru Calinescu si Dan Petrescu le transmiteau lectorilor straini, iar acestia ambasadelor. „Cu mari dificultati si uneori si cu sacrificii”, rezuma Tereza Petrescu.
„Mobilizarea putea fi impresionanta”, povesteste Dan Alexe – care in 1983 transmisese in Franta un roman „foarte prost, un fel de fictiune politica, iar in ’88 o piesa de teatru pentru revista lui Dorin Tudoran din America, „Agora” – despre cum procedau cu el urmaritorii: „Devenisem foarte priceput in depistarea lor. Vara nu era greu: pe atunci nu existau telefoane portabile de mici dimensiuni si amaritii erau obligati sa poarte niste walky-talky uriase, in saci de plastic, din care uneori se itea antena. Am fost urmarit de barbati cu aspect de muncitori, de femei, de tigani. Invatasem si cum sa scap de ei. In Bucuresti, am aplicat de citeva ori trucurile cu iesitul si intratul rapid inapoi in metrou, invatate din „Filiera franceza”. Odata, unul, exasperat, a preferat sa nu se mai prefaca si a venit linga mine in vagon, spunindu-mi sa stau cuminte, ca el are treaba. Alta data, am scapat de un batrinel gras racnind pe strada: Uitati-va la el, oameni buni, poponarul asta batrin cum se tine dupa mine! A fost asa de socat, ca a intepenit pe trotuar, uitindu-se dupa mine”.
„Ii vezi pe astia din troleu? Toti sint securisti”
Povestite acum, descarcate de tensiunea momentului, unele scene de filaj sint de-a dreptul comice. „Au inceput prin a ma urmari tot timpul, apoi, de indata ce banuiau prezenta unui strain la Iasi, imi plasau in fata portii politisti dotati cu statii de emisie receptie”, povestea Dan Petrescu ziaristilor de la Gamma. La Biblioteca de Stiinte Sociale, unde a fost angajat in ’88 ca suplinitor, capitanul Florea Gavril – securistul Universitatii – instala portari noi la usa. Intr-o zi, i-a fotografiat pe securistii care, deghizati in militieni, dirijau circulatia si a trimis pozele la „Nouvelle Alternative” – fapt consemnat si de Monica Lovinescu in Memorii. Dupa ce, exasperat de telefoanele anonime cu injuraturi, a spus ca o sa le inregistreze, a avut parte doar de injuraturi soptite.
„Ii vezi pe astia din troleu? Toti sint securisti”, isi aminteste cum a fost atentionat de sotia sa Dan Petrescu, in drum spre Filip Raduti, o cunostinta care isi oferise telefonul spre a fi sunati de Europa Libera „si despre care nu pot sa cred ca a fost pus la cale de Securitate”. „Stam pe scaune pina aproape se inchid usile si tisnim in ultima clipa”, i-a raspuns el, „iar atunci tot troleibuzul a sarit gramada pe noi”. In acea seara, pe 10 octombrie 1989, cind din apartamentul lui Filip Raduti din Nicolina a fost sunat de Neculai Constantin Munteanu, Dan Petrescu, pe atunci in greva foamei, era primul roman care vorbea in direct la Radio Europa Libera. Fusese concediat de la biblioteca de Aurelian Bondrea – pe atunci director in ministerul invatamintului – in urma Apelului prin care incerca sa arate ca mai sint si romani care nu-l vor pe Ceausescu reales la al XIV-lea Congres. „Toate mijloacele noastre de informare au vorbit despre intregul popor care primeste cu bucurie aceasta realegere. Mi se pare un abuz formidabil in momentul in care, in Romania, exista deja o opozitie si o disidenta”, argumenta la Europa Libera, demersul sau, Dan Petrescu, ce a reusit in trei saptamini sa stringa mai putin de 20 de adeziuni. Numele semnatarilor – Doina Cornea (Cluj), Liviu Antonesei, Al. Tacu, Eugen Amarandei, Gabriela Iavolschi, Filip Raduti, Luca Pitu (Iasi), Mariana Marin, Gabriel si Virginia Stanescu (Bucuresti), Gina Sampalean (Blaj), Liviu Ioan Stoiciu (Focsani) – conturau insa imaginea unei miscari disidente nationale. Era ceea ce cu totii isi doreau. „Era absolut cumplit! In 1989 se schimbau lucrurile, inca din vara, in Polonia, in Ungaria, in Cehoslovacia, pina si in Bulgaria, iar aici, Ceausescu parea in continuare vesnic”, spune si Alexandru Calinescu, care in 1989 mergea des in Capitala, in incercarea de a proiecta un grup care sa faca si la noi ceea ce se intimpla in celelalte tari.
„Ne supravegheau dintr-un ARO”
Cind au aflat de la radio de demonstratiile de la Bucuresti, de pe 21 decembrie, toti au crezut ca aceea va fi ultima lor zi de libertate. „Am crezut ca ne salta”, spune Dan Petrescu, care a avut in permanenta securisti la poarta dupa initierea Apelului. „Instalasera in fata portii un ARO, din care supravegheau la vedere. Si, pentru ca era frig, au tras un cablu de la stilp si au montat un calorifer electric”, povesteste Liviu Antonesei, care, la rindul sau, spune ca se trezea in toamna lui ’89, dimineata, „cu pindacii pe sub geamuri”. „Cind ieseam din casa, mergeam cu securistul umar la umar. Eram obligata sa merg doar pe doua trasee: unul ducea, prin niste stradute laturalnice, spre Institutul de Lingvistica, unde lucram dupa ce ma dadusera afara de la Universitate; celalalt era prin Piata Unirii, dar nu aveam voie sa iau tramvaiul. Odata m-au bruscat cind, fara sa le spun dinainte, am vrut sa intru in Universitate”, povesteste Tereza Culianu, sotia lui Dan Petrescu.
Pentru a povesti ce au facut ca opozanti, fiecare dintre ei ar putea scrie carti. Gloria lor s-a stins repede dupa caderea regimului impotriva caruia luptase. Grupul de la Iasi a fost uitat odata cu amintirile despre Epoca de aur.
„Am dat numele tuturor securistilor pe post”
Nu toti membrii Grupului de la Iasi au riscat, poate, atunci in aceeasi masura. Solidaritatea lor a fost insa cea care a contat. Intr-o vreme in care restaurantele fusesera avertizate sa nu permita grupuri mai mari de cinci persoane nici la masa de revelion, un Grup contestatar ca cel al intelectualilor ieseni – care incerca sa realizeze o coeziune nationala – capata, in ochii „baietilor”, proportiile unei revolutii. „Ramin al dumneavoastra nesupus”, ii sfida Dan Petrescu in „Scrisoare deschisa organelor de represiune din Romania”, difuzata pe 30 august 1989 la Europa Libera, in care ii lua apararea lui Luca Pitu, concediat abuziv de la catedra de franceza a Universitatii in urma unor acuzatii de „imoralitate”. O scrisoare exploziva, in care deconspira, cu liniuta de la capat, numele ofiterilor care ii aveau pe disidenti „in norma”. Pe Ghita Florea, care ceruse conducerii Universitatii concedierea lui Alexandru Calinescu, cel care ghidase ziaristii francezi in Iasi si se raliase Scrisorii celor sapte scriitori de solidarizare cu poetul Mircea Dinescu, interzis in urma interviului aparut in primavara lui 1989 in Lib?ration; pe colonelul Plesa si maiorul Rusu, care, spre a-l impiedica sa onoreze invitatiile de a calatori in strainatate, il anchetasera pe Dan Petrescu, acuzat prin doua anonime ca „port barba, ca as plati pensie alimentara, ca nu reprezint traditia culturala a Iasului si ca odata ajuns in Occident voi lua legatura cu Europa Libera”. „I-a enervat foarte tare ca am dat numele securistilor pe post”, isi aminteste acum Dan Petrescu. Demascind urmaritorii, el ii nominaliza apoi pe cei care fusesera luati in vizor pentru ca il cunosteau si se solidarizasera: Alexandru Tacu, cel caruia capitanul Andronic ii propusese sa „se ocupe” de „subsemnatul”; Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, poeta Mariana Marin, actorul Emil Coseru, vecinii Eugen Amarandei si Gabriela Antonesei, Sorin Antohi si Liviu Antonesei, poetii Nicolae Ionel si Aurel Dumitrascu. Tot aici a pomenit si de Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Desliu, Aurel Dragos Munteanu, Gabriel Andreescu, Nicu Stancescu, Ion Puiu, Radu Filipescu, Liviu Cangeopol, Mariana Marin, Dan Simpalean.
Cartea care-l infiera pe Ceausescu, trimisa in Vest intr-o cutie cu pudra
La cartea „Ce-ar mai fi de spus”, Dan Petrescu si Liviu Cangeopol au inceput sa scrie de prin aprilie 1988, finalizind-o prin toamna aceluiasi an. Se rinduiau la masina de scris, demonstrind astfel ca si intr-o casa supravegheata de Securitate poti dialoga liber, fara sa se auda altceva decit un tacanit de tastatura. La Paris, cartea a ajuns inregistrata pe benzi magnetice: a „vorbit-o” Dan Petrescu, acasa la actorul Emil Coseru, „intr-o camera cu iesire spre curtea pasarilor, pe fondul unor cotcodaceli interminabile”. A trimis-o in Franta prin lectorita italiana de la Universitate, Anna Alassio, care a ascuns-o in cutia de pudra.
La Monica Lovinescu, cele „cinci benzi minuscule” au ajuns, probabil, in ultima zi a anului, caci vorbeste despre ele in ultima pagina din volumul al doilea al Memoriilor. Le-a transcris Dan Alexe, emigrat in primavara lui ’88 si angajat la Europa Libera. Cartea a putut fi publicata astfel inainte de ’89, in revista Agora, editata de fostul disident, devenit ziarist la Vocea Americii, Dorin Tudoran. Fragmente din carte au fost apoi difuzate la Europa Libera. „N-am fi avut altfel nici o dovada ca am scris aceasta carte inainte de decembrie ’89”, spune Dan Petrescu.
„Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere intr-o tara ocupata” reprezinta, intr-un fel, documentul programatic al Grupului de la Iasi. „Un text esential de filosofie morala”, „un mic tratat de rezistenta intelectuala” – o caracterizeaza istoricul Vladimir Tismaneanu: Autorii, „calibrati cu tot ce s-a scris mai sofisticat in literatura disidentei sovietice si est-europene”, „vorbesc ca doi oameni normali intr-un univers in care sloganul a inghitit ideea”. Cartea lor, spune si istoricul Cristina Petrescu, este „singurul volum apartinind unor disidenti romani care poate sta alaturi de cele ale colegilor lor central-europeni”.
„Ce-a mai ramas sanatos in Romania?”, se intreba Liviu Cangeopol. Si „in ce masura, o societate condusa de un bolnav psihic isi pierde si ea calitatile rationale?”. Regimul este perpetuat printr-o ticalosie colectiva, sustin autorii, ironizind lipsa de reactie a oamenilor care, desi sint in stare sa se ia de git unii pe altii la cozi, „prea putini au curajul sa denunte marea nedreptate”. Care, in loc sa protesteze impotriva politicii de sistematizare a satelor, se sinucid mioritic. „Oare bat eu cimpii prea tare daca-mi imaginez ca un singur milion din cele 23 de milioane de romani ar fi de-ajuns ca sa provoace, printr-o simpla petitie, semnata de toti si adresata Marii Adunari Nationale, iesirea actualului nostru presedinte la o binemeritata pensie?” Cei doi compara Romania lui Ceausescu cu Gulag-ul, sustinind ca singura diferenta este ca la noi legea natalitatii este in vigoare, in Gulag procrearea fiind descurajata. „Merita sau nu sa aiba acest popor un asemenea conducator? Din moment ce-l are si-i permite tirania de atita timp, inseamna ca-l merita(…) Ma tem ca, odata Ceausescu disparut, el sa nu fie inlocuit de tipi aidoma lui”, ii impartasea Liviu Cangeopol lui Dan Petrescu.
„Fii multumit, Domnule Ceausescu: Vei ramine in istorie!”
Liviu Cangeopol s-a alaturat Grupului de la Iasi in aprilie 1988. Securitatea il cunostea insa de citiva ani pe rebelul cu alura hippy care a terminat liceul la seral dupa ce fusese exmatriculat pentru atitudine antisociala. „Era prin structura lui impotriva regimului, si o si arata: purta pardesiu lung, plete, citea literatura si reviste din Vest, citea Soljenitin, cocheta el insusi cu literatura. Ne arata ca se poate trai si altfel”, isi descrie prietenul Dorel Vororeanu.
Cind s-a alaturat Grupului, avea 33 de ani, studiase Literele, dupa ce timp de noua ani daduse fara succes admitere la Regie, in Bucuresti, unde, spun unii prieteni, ar fi fost picat tot „pe motiv de dosar”. Isi deschisese impreuna cu doi prieteni (Dorel Voroneanu si Cristi Delcea, ultimul emigrat in SUA), un studio de inregistrari pe Vasile Alecsandri: un fel de afacere privata, „patronata” de Cooperativa „Constructorul”, cu care micii intreprinzatori incheiau contractele. De prin ’84 a deschis prima videoteca din Iasi. Cangeopol difuza filme „capitaliste” – unele contestatare, printre care „Clasa muncitoare merge in paradis” – titrate prin vocea lui Dan Alexe, care, refuzind repartitia ca profesor intr-un sat din Buzau, a trait pina in ’88, cind a fugit din tara, tot din slujbe de ocazie.
„Fii multumit, Domnule Ceausescu: Vei ramine in istorie!”, a fost titlul sub care interviul acordat de Liviu Cangeopol aparea la 5 aprilie 1988 in Lib?ration, difuzat o zi mai tirziu la Europa Libera.
„Liviu Cangeopol este definit ca fiind in incompatibilitate cu societatea socialista”, il prezenta Luca Pitu in preambulul interviului, adaugind ca era autor al unor texte aparute in revistele literare, cu un volum de poezii refuzat, „lipsindu-i latura tonica, optimista, compatibila cu exigentele societatii socialiste”. La 15 zile de la publicarea interviului, a fost retinut de Securitate pentru 24 de ore. (Emilia CHISCOP)
„Miscarea disidenta de la Iasi e un mit eroic”
Interviu cu Sorin Antohi, cercetator la Institutul de Studii de Istorie, Universitatea Central-Europeana din Budapesta
– Cum priviti astazi, la 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989, actiunile intreprinse de Grupul de la Iasi din care ati facut parte?
– Cu nostalgie si admiratie pentru cei care au avut curaj, si-au riscat modestele situatii (singurele pe care le aveau!), modica libertate si, in cazuri extreme, chiar viata. Eu nu am fost printre cei curajosi, m-am numarat totusi printre aceia care doreau sincer sfirsitul comunismului. „Miscarea disidenta de la Iasi” e un mit eroic, ca si „Grupul de la Iasi”, care este un mit cultural cu dimensiuni politice. E vorba „doar” de citeva personalitati exceptionale, in ambele cazuri. Aura exceptiilor creeaza mereu un „efect de real”, scaldindu-i pe cei din imediata vecinatate, cu sau fara temei, in lumina ei spectrala, idealizanta. Al doilea mit avea insa o baza reala: mediul constituit (incepind din 1969 – Alma mater, precursoarea Dialog-ului, atunci a aparut ) in jurul revistelor studentesti Dialog si Opinia studenteasca: o fluctuanta grupare eterogena de tineri si foarte tineri universitari, scriitori, studenti, artisti. Existau desigur suprapuneri partiale intre redactiile celor doua reviste, ba chiar intre „grup” si alte publicatii iesene. Ceea ce a dat profil „grupului” a fost nucleul sau dur (Luca Pitu, Dan Petrescu, „umbra” lui Mihai Ursachi, alti citiva, in diverse etape). Fara acest nucleu dur, constant rebel (estetic, etic, ideologic, politic, discursiv), „grupul de la Iasi” putea cel mult semana, dincolo de accentele provinciale diferite, cu „gruparea” revistei Echinox. Ar fi fost stimabil, dar nu ar fi avut forta simbolica a subversiunii, marca „grupului de la Iasi”.
– Intr-un interviu acordat Ziarului de Iasi, spuneati, in contextul unei discutii pe tema istoriei recente, ca sintem deja in fata unui fenomen de asumare a trecutului si de distantare critica fata de el. Cum va raportati la „experienta comunista”? (A fost uitata aceasta prea usor de citre romani?)
– Asumarea critica a trecutului a progresat mult in Romania. Anul 2004 a fost crucial, inclusiv din ratiuni electorale: principalele forte politice au trebuit sa dea raspunsuri clare si sa se angajeze in anumite actiuni concrete, incepind cu Presedintele si Guvernul. Exista numeroase institutii si O.N.G.-uri specializate, s-a constituit o „piata” a memoriilor sociale, caracterizata inca de fragmentare si discordie, lipsita de un forum care sa genereze o discutie cuprinzatoare. Activistii acestor memorii sociale concurente – care se numesc in engleza memorians, printr-un joc de cuvinte cu historians, „istorici” – au adesea formatie academica de istorici, dar se afla intr-o faza de autodefinire prin contrast, de cucerire a unor nise profesionale si a unor segmente din sfera publica, nu fara legatura cu optiunile lor politice si etice, inclinatiile ideologice si sursele de finantare. Sper ca in anii urmatori sa asistam la articularea conversatiei comune de care vorbeam, pe baza cercetarilor savante din ce in ce mai substantiale, precum si pe baza distantarii „obiective” de perioadele aflate in centrul controverselor. Statele occidentale au avut nevoie de mai multe decenii pentru „a se desparti critic de trecut”, uneori sub puternice presiuni externe. Romania, ansamblul fostului „lagar sovietic”, se misca mai repede. Problema este cum sa consolidam aceste perspective critice asupra trecutului, cum sa le reproducem in sfera publica, in constiinta istorica nationala. De la manualele scolare la televiziune, totul trebuie folosit inteligent si eficient pentru a construi si perpetua un „trecut utilizabil” judicios, critic si autoreflexiv, fara de care democratia nu poate functiona. Desigur, e nevoie ca reconcilierea memoriilor concurente sa se faca pornind si de la acte de reparatie materiala si simbolica, de reprobare morala si justitie retrospectiva. Regimurile romanesti postcomuniste au insistat din pacate pe o reconciliere fara justitie.
– Spuneati in interviu ca in Romania „nimeni nu mai are curajul si, poate, idecenta sa vorbeasca de viitor”. Si ca „lipsa unei perspective asupra viitorului este o tragedie, pentru ca ne impiedica sa ne imaginam ca indivizi si ca societate intr-un viitor apropiat”. Constatati atunci ca „romanii, in general, fug de Romania, iar intelectualii fug mai mult decit ceilalti”. Cum explicati aceste lucruri? (Personal, sinteti dezamagit de evolutia Romaniei de dupa 90?)
– Am vorbit intr-un interviu luat de Rodica Palade pentru revista 22 de „marea evadare”, migratia internationala de masa a romanilor in cautare de locuri de munca mai bine platite. Iata ceea ce clasicii sociologiei numeau un „fapt social total”, care defineste fara echivoc situatia reala a Romaniei in 2004. Nu pot sti cit va dura acest ciclu istoric de migratie transnationala, care s-a accelerat dupa eliminarea vizelor Schengen (1 ianuarie 2002). Judecind insa pe baza putinelor date accesibile, pe baza analizei conjuncturii europene si internationale, precum si pe baza observatiilor mele directe, inclin sa cred ca avem de-a face cu un ciclu scurt (au trecut deja trei ani, ar putea sa mai treaca cinci-sase), cam de un sfert de generatie. Pe de o parte, migrind in masa, romanii intilnesc o forma a viitorului lor ideal, materializat de multa vreme in Occident; pe de alta parte, trecind de la spatiu la spatiu-timp, viitorul vine peste noi tot din Occident, sub forma integrarii europene si globalizarii (sintem astfel scutiti de propriile proiecte de viitor, ceea ce poate fi un avantaj…). Poate viitorul Romaniei ne va fi facut cadou de asemenea evolutii externe; de pilda, am putea atinge pentru o perioada echilibrul ideal intre calitatea rezonabila si pretul scazut al fortei de munca, devenind astfel (daca se iau si masurile fiscale potrivite) sediul temporar al unor industrii de virf (formula nu functioneaza numai cu fabrici de textile in lohn). Cine stie… Pina atunci, ca multi altii, romani si straini, sint nemultumit de evolutia Romaniei. Daca as putea gindi in termeni hegelieni, m-as resemna mai usor: se intimpla ceea ce trebuia sa se intimple, nu are rost sa ne imaginam ucronii („ce-ar fi fost daca…”); in alt registru, desi sint stoic la nivelul meu individual, nu pot fi astfel si la nivel national. Romania, in orice caz, nu a facut tot ceea ce trebuia in acesti cincisprezece ani de libertate. Tocmai fiindca ne-a lipsit proiectul comun de viitor, iar liderii nostri, impreuna cu baza sociala si financiara a puterii lor, si-au pregatit doar viitorurile individuale si de clan. (Berlin, 15 noiembrie 2004, Interviu realizat de Emilia Chiscop)
Disidentii ieseni dupa 15 ani
Niciunul dintre membrii Grupului de la Iasi nu si-au vazut dosarele de la Securitate. Li s-a spus fie ca nu exista, raspunsul primit de Dan Petrescu, fie ca „se cauta”, raspunsul oferit de CNSAS, in urma cu citiva ani, lui Liviu Antonesei. Referindu-se la perioada dinainte de 1989, ei resping statutul de „eroi”. Cred ca si-au facut doar datoria. Si regreta ca nu au putut face mai mult. Desi, de 15 ani, nu au mai avut ocazia sa stea cu totii „la aceeasi masa”, spera intr-o intilnire viitoare la care sa puna lucrurile in ordine.
Dan Petrescu:
Acum se proclama ironic „crescator de pisici amator”. Pisica de la care a inceput aceasta indeletnicire purta numele Salopette, cu care, prin anii ’80, interzis de semnatura fiind, a semnat citeva articole in Opinia Studenteasca, fapt catalogat de unii drept aberant. Dupa ce in decembrie ’89 a fost ales in comitetul Frontului Salvarii Nationale, a demisionat peste citeva saptamini, „satul sa-i mai legitimeze” pe cei care, reprezentanti in fostul regim, patrunsesera din nou in arena. Avea sa demisioneze apoi si din functia de ministru adjunct la Cultura, unde a fost numit in timpul mandatului lui Andrei Plesu. Raminind in Capitala, Dan Petrescu a fost dupa 1990 director al Muzeului Literaturii. De 12 ani este editor: mai intii la Editura Albatros, apoi la Nemira. De citeva luni, Dan si Tereza Petrescu au revenit la Iasi, fiind editori la Polirom.
Alexandru Calinescu:
Fostul director al Dialogului, socotit de Securitate „sef de scoala al asa-zisei generatii ’80”, interzis de semnatura din primavara lui 1989, dupa ce s-a raliat Scrisorii celor sapte, de solidarizare cu Mircea Dinescu, a demisionat din Frontul Salvarii Nationale dupa numai o saptamina de la evenimentele din 22 decembrie 1989, pentru ca „toata evolutia evenimentelor imi arata ca nu am ce sa caut acolo”. A refuzat, dupa cum sustine, si oferta de a pleca in 1990 in Ministerul de Externe. „Unii dintre fostii disidenti au acceptat lucrurile asa cum sint si au colaborat sau colaboreaza cu actualul regim. Altii, dupa un prim moment de acceptare, au refuzat orice compromis si orice colaborare cu Puterea”, isi explica atitudinea intr-un interviu acordat in 1990. Dupa ce din 1990 a fost ales prorector la Universitatea „Cuza”, la sfirsitul lui 1991 a plecat la Paris, unde pina in 1997 a predat la Institutul National de Limbi si Civilizatii Orientale. Din 2000 este director al Bibliotecii Centrale si Universitare.
Liviu Cangeopol:
Nonconformistul care semneaza alaturi de Dan Petrescu cartea „Ce-ar mai fi de spus” traieste de 15 ani in Statele Unite. In aceasta perioada a scris la revista Agora si la alte publicatii ale emigratiei romanesti din America. La 48 de ani, Liviu Cangeopol este, dupa cum ne-a spus mama sa, proaspat licentiat in Contabilitate.
Luca Pitu:
Cel in al carui in apartament s-a filmat interviul cu Dan Petrescu, si care l-a prezentat pe Liviu Cangeopol in Liberation, a semnat apelul impotriva realegerii lui Ceausescu in octombrie 1989 si a acordat un interviu in direct Europei Libere, „candideaza” (dupa propria-i expresie) la locul III intr-un clasament personal al disidentilor ieseni, dupa autorii „Convorbirilor libere”. Este profesor la Facultatea de Litere, de unde fusese concediat abuziv la inceputul lui 1989, in urma unei inscenari.
Dan Alexe:
In mod paradoxal, Dan Alexe comunica acum mai greu cu restul lumii decit o facea inainte de 1989, cind a reusit sa trimita un roman de fictiune politica, o piesa de teatru si citeva articole la Europa Libera. Refuzind sa plece ca profesor intr-un sat din Buzau, zona sa natala, Dan Alexe a muncit ca ghid pe litoral, unde, pentru ca „prezenta turistilor straini Romania asa cum era ea” – cum spune rizind Dan Petrescu – a fost umflat de citeva ori de baieti. A parasit tara in 1988, fiind angajat la Europa Libera, unde se afla si astazi. De atunci, Dan Alexe locuieste cu familia sa in Belgia, dar din primavara se afla la Kabul, unde a deschis o statie de radio locala. „Kabulul nu e locul cel mai propice pentru intretinerea unei corespondente active”, ne-a scris Dan Alexe, accesul la internet fiind cu totul ocazional in capitala afgana. Referindu-se la perioada disidentei, Dan Alexe spune ca „nici Dan, nici eu, nici Luca si nici Cangeopol nu ne-am vazut vreodata ca fiind curajosi. Ceea ce trebuia era cinste, nu curaj. Iar argumentul celor carora li s-a propus sa colaboreze cu Securitatea si care au facut-o, afirmind ca nu puteau face altfel, este o simpla minciuna. O minciuna nascuta din lasitate sau regret”.
Liviu Antonesei:
Dintre membrii Grupului de la Iasi, este, poate, personajul cel mai prezent in viata publica dupa 1990. Aceasta a facut ca si cariera sa de „opozant” anticomunist sa fie mai mult popularizata decit a celorlalti. In 1984, la un an an dupa perchezitia din 1983 si detronarea sa de la Opinia Studenteasca, Liviu Antonesei a fost scos dintre cistigatorii concursului de debut de la Albatros, dupa ce sarbatorise deja premierea impreuna cu mai multi scriitori, printre care Mircea Cartarescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Ion Bogdan Lefter. Primul volum de versuri i-a fost publicat in 1988, dupa ce amenintase ca, daca nu va aparea, va protesta pe fata, ca Dan Petrescu. Semnatar al apelului impotriva realegerii lui Ceausescu, Liviu Antonesei a fost supravegheat permanent de Securitate incepind cu 10 octombrie si pina pe 22 decembrie. In aceasta perioada a avut, sustine el, doua incidente cu Securitatea. Pe 10 octombrie, cind in drum spre Centrul de Librarii o masina a virat razant pe linga el, „facindu-se ca ma calca”. Pe 13 octombrie, a fost chemat la Universitate si luat la intrebari pe tema apelului impotriva lui Ceausescu. In aceeasi perioada, a fost fugarit de un individ dotat cu baston, pe Karl Marx, fapt povestit in cartea sa „Jurnal din anii ciumei”. Intre 1996 si 1998, Liviu Antonesei a fost presedinte al Consiliului Judetean, iar in acest an a candidat la primaria Iasului din partea URR.
Principelele actiuni disidente ale intelectualilor romani
Miscarea Goma
„A incercat, in chip eroic, sa construiasca si in Romania un grup asemanator cu Charta 77”, spune despre Paul Goma istoricul Vladimir Tismaneanu. Dincolo de „campaniile imunde” impotriva sa, scriitorul Paul Goma ramine unul dintre cei mai importanti opozanti impotriva regimului comunist. Daca nu ar fi fost anihilata – prin trimiterea initiatorului in inchisoare, apoi in domiciliu obligatoriu, sfirsind cu exilul fortat -, miscarea Goma putea fi o actiune disidenta de aceeasi amploare ca cele din Europa Centrala: Charta 77 din fosta Cehoslovacie, Opozitia Democrata din Ungaria si Solidaritatea poloneza. Resind sa stringa peste 200 de semnaturi – un numar comparabil cu cel al semnatarilor Chartei 77, Paul Goma inaintat o scrisoare de protest Conferintei pentru drepturile omului de la Belgrad. Protestul lui Paul Goma a fost sustinut public de Ion Negoitescu si Ion Vianu. Primul a adresat o scrisoare Europei Libere, pledind pentru limitarea miscarii Goma la revendicarea libertatii de exprimare, dar, santajat de Securitate, a ajuns sa laude regimul in Romania Literara. Inainte de a pleca din tara, Ion Vianu, fiul criticului literar Tudor Vianu, s-a alaturat si el lui Goma, vazind ca nici un scriitor cunoscut nu o face, fapt ce l-a costat pierderea catedrei de la Facultatea de Medicina.
Din pacate – asa cum spune Cristina Petrescu (n.r. – fara vreo legatura de rudenie cu Dan Petrescu) in postfata editiei din 2000 a cartii lui Dan Petrescu si Liviu Cangeopol „Ce-ar mai fi de spus” – pentru multi dintre semnatari, implicarea in aceasta actiune de protest in numele drepturilor omului nu a fost decit un mijloc de a obtine emigrarea: „pasaportul Goma”. Cristina Petrescu invoca o nota a Securitatii din 12 martie 1978, care arata ca din 430 de persoane care au incercat sau chiar au reusit sa-l contacteze pe Goma, 184 au obtinut emigrarea, 170 si-au retras suportul chiar ajungind sa-l atace ppublic pe Goma, iar 76 inca isi sustineau pozitia, in speranta aprobarii emigrarii. (Cristina Petrescu, Postfata cartii „Ce-ar mai fi de spus”, Note, pag. 335)
Protestul impotriva demolarilor initiat de Doina Cornea
Doina Cornea a devenit vocea taranilor din satele rase de buldozerele sistematizarii care se sinucideau mioritic in loc sa protesteze. Scrisoarea deschisa adresata in 1988 lui Nicolae Ceausescu, prin intermediul postului de radio Europa Libera, a facut multa vilva, dar nu a reusit sa adune mai mult de 20 de semnaturi. Protestatara cerea dictatorului sa organizeze un referendum prin care sa consulte poporul in problema demolarilor.
Cazul Dorin Tudoran
Autorul celebrului eseu „Frig sau frica? Despre conditia intelectualului roman de astazi”, Dorin Tudoran a protestat public impotriva violarii drepturilor omului in Romania comunista. Neprimind raspuns la cererea de emigrare, Dorin Tudoran a intrat in greva foamei pe 23 aprilie 1985. Dupa cum scrie Monica Lovinescu in „Memorii”, cazul Tudoran a fost expus in Parlamentul European pe 18 mai 1985. Numele sau a fost capul listei inaintata de o delegatie a Societatii Internationale pentru Drepturile Omului de la Frankfurt Conferintei de la Ottawa, lista de continea cazuri de violare a drepturilor omului. Aflat in greva foamei si domiciliu fortat, Tudoran obtine in cele din urma emigrarea, in urma scandalului international creat in jurul cazului sau. In august 1985 pleaca spre America, devenind, dupa perspectiva de a deveni chelner intr-un club de lux, colaborator al revistei Micro-Magazine si apoi corespondent BBC. Din exil, Tudoran a sustinut disidentii romani, fiind cel care a publicat in 1989 cartea lui Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, „Ce-ar mai fi de spus”, in revista „Agora”.
Trei proteste individuale: Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Mihai Botez
Intre 1983 si 1986, inginerul si inventatorul Radu Filipescu, nepot al lui Petru Groza, a fost detinut politic pentru „propaganda impotriva societatii socialiste”, fiind declarat in 1984 Detinutul politic al lunii decembrie, de catre Amnesty International. Intre 13 si 26 decembrie 1987, dupa cum consemneaza si Monica Lovinescu in „Memorii”, Radu Filipescu a fost arestat impreuna cu Doina Cornea pentru ca imparteau in Cluj manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brasov. Dupa 1990, Radu Filipescu a fost colaborator al Federatiei Internationale pentru Drepturile Omului de la Helsinki, presedinte al Grupului pentru Dialog Social, iar din 2003 a fondat „Asociatia revolutionarilor fara privilegii”, criticind faptul ca in baza brevetelor de revolutionar, peste 20.000 de oameni beneficiaza de diverse avantaje, mergind pina la spatii si terenuri de sute de mii de dolari.
Despre Gabriel Andreescu, arestat in ianuarie 1988, Monica Lovinescu scrie ca este „un tinar matematician care a aplicat teoria matematicii si…politicii. Evident, cu rezultate anticeausiste”, cel care a „suprapus grila de sistematizare matematica nu numai asupra lui Bacovia, dar si asupra sistemului totalitar ceausist”. Ca si Mihai Botez, a trimis mai multe articole in care critica regimul lui Ceausescu la Europa Libera.
Scrisoarea celor sapte scriitori
Sapte scriitori au adresat, in primavara anului 1989, o scrisoare presedintelui Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, prin care se solidarizau cu Mircea Dinescu. Semnatarii au fost Geo Bogza, Stefan Augustin Doinas, Dan Haulica, Octavian Paler, Andrei Plesu, Alexandru Palelogu si Mihail Sora. Ei luau atitudine fata de interzicerea poetului Mircea Dinescu in urma interviului acordat revistei franceze „Liberation”, in care demasca regimul dictatorial al lui Ceausescu. Interviul, difuzat si la Europa Libera, se incheia cu celebra fraza: „Spuneti acolo unde mergeti ca Dumnezeu si-a intors fata de la poporul roman!”. Neputindu-se alatura Scrisorii celor sapte din motive neclare, ieseanul Alexandru Calinescu a trimis adeziunea printr-o scrisoare separata adresata presedintelui Uniunii Scriitorilor. Toti cei sapte au fost si ei ulterior interzisi. Cu toate acestea au fost voci care, invocind informatiile publicate in presa privind colaborarea lui Stefan Augustin Doinas si Al. Palelogu cu Securitatea – au lansat ipoteza ca Scrisoarea celor sapte ar fi fost o actiune facuta cu stiinta Securitatii.
Proteste ale clasei muncitoare
Cea mai ampla miscare muncitoreasca a constituit-o Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, care a ajuns la peste 2000 de membri, in 1977. Reprimata prin arestarea liderilor sai, miscarea nu a mai putut renaste. Un an mai tirziu, la inceputul crizei alimentare ce a atins apogeul in anii ’80, muncitorii ieseni de la Nicolina i-au strigat presedintelui „Ceausescu PCR/ de ce zahar nu mai e?”. Dupa protestul studentilor ieseni, din februarie 1987, care scandasera „Apa ca sa ne spalam/lumina sa invatam”, muncitorii brasoveni de la Tractorul au iesit in strada in noiembrie.
De ce nu a avut Romania o miscare disidenta inchegata, ca in Europa Centrala?
Despre Grupul disident de la Iasi s-a spus ca se apropie de miscarea disidenta central-europeana tocmai pentru ca a functionat ca un grup, timp de mai multi ani, cu un mesaj inchegat si radical.
Dar de ce nu a existat in Romania o miscare disidenta inchegata, de amploare nationala, similara cu cele din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia? „Pe de o parte, sistemul era mult mai represiv decit in alte state sovietizate” spune Vladimir Tismaneanu. „Pe de alta parte, o premisa a dezvoltarii disidentei este legata de tentative reformatoare chiar in interiorul nomenclaturii”, adauga el. In Uniunea Sovietica, Soljenitin a publicat „O zi din viata lui Ivan Denisovici” cu permisiunea lui Hrusciov, iar in Cehoslovacia, liderul stalinist Antonin Novotny a fost inlocuit de un tinar activist, Alexander Dubcek, care a demarat o miscare reformatoare. Asadar, spune Vladimir Tismaneanu, existenta unui curent reformator in partidul comunist a permis, in statele respective, aparitia unor „spatii de rezistenta”, inexistente in Romania. O alta explicatie, in opinia istoricului Cristina Petrescu, consta in specificul regimului comunist al lui Ceausescu, bazat pe nationalism, mai atragator pentru intelectuali decit unui internationalist si pro-sovietic”. In timp ce in tarile central europene regimul comunist era criticat tocmai de pe pozitia nationalismului, la noi nationalismul a fost monopolul puterii, iar intelectualii au fost si ei implicati in acest discurs oficial despre natiune. Cristina Petrescu respinge opinia potrivit careia regimul represiv din Romania era cel mai represiv din blocul sovietic, argumentind ca aparatul politiei politice romane era de trei ori mai mic decit al Stasi, de exemplu.
