Fetiţa de 8 ani refugiată care l-a înjurat pe Putin din Bucium a ajuns în Germania: o surpriză neplăcută

Olga Petrova, mama micuţei Zoe, avea o agenţie de turism în Ucraina, cu birouri în Kiev, Harkov, Odessa şi Liov. Acum a primit un apartament într-o clădire administrată de o biserică din Augsburg şi aşteaptă acolo, împreună cu mama ei şi cu Zoe, să fie luate în evidenţă de autorităţile din Germania. “Suntem deja de cinci zile aici, aşteptăm să fim luaţi în evidenţe, dar sunt mulţi, foarte mulţi oameni care vin, vin, vin, şi trebuie să aşteptăm”, a spus Olga într-o discuţie telefonică.

La plecarea din Iaşi, planul ei era să se oprească la mătuşa din Dortmund, dar ajunsă acolo, şi-a dat seama că mătuşa nu-i înţelege drama: “Ea îmi reproşează, «Olea, e rău că tu scrii pe Facebook că Rusia e o ţară rea, poate nu ar trebui să spui asta». Ea e mătuşa din partea tatălui, care e rus. Mama e ucraineancă. Dumnezeule, e problema mea, e drama mea, e ţara mea, cum să nu scriu?”.

Olga nu poate uita cum au făcut 4 zile pe drum, din Ucraina până la casa din Bucium, unde au simţit prima dată că sunt în siguranţă. Nu poate să accepte ca cineva să o cenzureze, când soţul ei e la Liov şi transformă un garaj în adăpost pentru oamenii care nu au avut unde să plece. Aşa că a hotărât să nu se mute la mătuşa ei. Caută soluţii să-şi salveze pisica rămasă în Ucraina şi aşteaptă pacea, ca să se reîntoarcă în ţara natală.

Singurul bărbat din grup are doi ani

Natalia, fosta colegă de şcoală şi de serviciu a Olgăi, a ajuns împreună cu cele trei fetiţe ale ei la Frankfurt. Tot cu ele a mers şi David, singurul “bărbat” din grup şi singurul care, la cei doi ani ai săi, nu pricepe de ce au fost nevoiţi să fugă de acasă. Copilul le are alături pe mama şi bunica lui. “Cu Natalia am vorbit ieri, a primit un apartament bun în Frankfurt, dar şi ea vrea să se întoarcă în Ucraina, când se mai poate. Aici mulţi oameni mi-au zis că vin prea mulţi în Germania şi că asta e rău pentru economie, creşte preţul combustibilului. Şi eu ce pot să fac? Nu mi-am dorit să vin. Nu mi-am dorit să plec de acasă”, spune Olga.

E o persoană optimistă, dar vorba îi este tăiată din când în când de câte un oftat greu. Greu cât Ucraina.

Cea de-a treia prietenă a ei plecată în pribegie, pe care am întâlnit-o în casa Luciei Irinescu din Bucium, este Maria, care se afla doar de două săptămâni în Ucraina când a izbucnit războiul. Maria şi-a petrecut 11 ani în Emiratele Arabe Unite şi venise să-şi vadă tatăl. El a fost cel care a trezit-o dimineaţa, i-a spus că e război şi trebuie să fugă. “În timp ce plecam, a fost o alarmă aeriană. A trebuit să oprim maşinile şi ni s-a cerut să fugim în pădure şi să ne aruncăm la pământ, pentru că armata ucaineană împuşca avioanele ruseşti şi se aşteptau la o ripostă cu bombe. Am fost îndrumaţi către un adăpost. Iar acolo, în buncărul ăla emoţiile au fost aşa de mari, pentru că unii oameni au început să se roage, unii să cânte, copiii plângeau, ţi se rupea inima, a fost foarte foarte greu acel moment, plus bombele, nu ştiai dacă va exploda ceva sau nu”, povestea Maria acum o săptămână.

Acum, femeia a ajuns în Elveţia, unde o aştepta partenerul ei.

Maria, Olga şi Natalia au fost colege de şcoală. Drumul din Ucraina măcinată de explozii, până în Iaşi, prima oprire unde s-au simţit în siguranţă şi apoi în Germania, l-au făcut împreună. Acum, chiar dacă s-au despărţit, vorbesc zilnic la telefon, atât între ele, cât şi cu bărbaţii rămaşi pe front. Până în acest moment, cu toţii sunt în viaţă. Şi toţi speră să se reîntoarcă acasă, să-şi refacă familiile, viaţa, visurile.

„Le-am găsit bilete la Milano”

Dar, pe unde trec, refugiaţii lasă o urmă în sufletele oamenilor pe care îi întâlnesc. În casa din Bucium, Lucia Irinescu, proprietara grupului de firme Moo, a mai primit câteva familii de refugiaţi după plecarea Olgăi şi a prietenelor ei. „Am rămas aşa, cu un sentiment că sunt nişte oameni frumoşi, copii frumoşi. Dar am rămas şi cu un sentiment de insecuritate, cumva parcă conştientizez că toate lucrurile sunt în zadar, că se pot dărâma peste noapte. După ce au plecat ele, am avut vreo cinci mame pe care le-am luat de la autogară, şi nu voiau să urce în maşină, că au zis că cine ştie ce s-a întâmplat, că le furăm. Când au ajuns în casă, au oftat aşa, în sfârşit. Ne-a scris şi soţul uneia de pe front să ne mulţumească. Pentru mine e bucuria că i-am putut ajuta, că îi vad mai liniştiţi, cât stau aici îi văd că reuşesc să se adune, să-şi facă un plan, vin aşa foarte speriaţi, fără niciun plan, şi aici reuşesc să se adune, să-şi mai tragă sufletul, reuşesc să mai zâmbească. Ieri a plecat, după ce a stat la noi o săptămână, o familie de surdo-muţi cu o fetiţă normală, care tot aşa, nu ştiau în ce direcţie să o apuce, şi până la urmă le-am găsit nişte bilete de autocar la Milano”, povesteşte Lucia Irineu.

Sorin şi Otilia Simon, un alt cuplu de ieşeni care a găzduit deja trei familii de refugiaţi într-o casă de vacanţă din Dobrovăţ, ţin legătura cu aceştia. “Am avut două familii din Odessa şi una din Harkiv. O familie este în Iaşi, au închiriat un apartament aici. Altă familie este în Gura Humorului, iar cealaltă familie este la Sibiu, unde au închiriat un apartament pe termen mai lung, pe vreo 4 luni, împreună cu nişte prieteni. Probabil că cei din Odessa s-ar întoarce, dacă s-ar retrage trupele de acolo şi nu ar mai fi în zonă, pentru că oraşul nu a fost atacat. Dar Harkovul e distrus tare, şi atunci mă gândesc că stau aici, în zonă, că poate se vor întoarce măcar în vestul Ucrainei, aproape de graniţa cu Polonia, unde ruşii ajung mai greu, şi în caz de nevoie să poată pleca, dar măcar stau în ţara lor”.

„Nu le vine nici să mănânce”

“Ucrainenii nu mănâncă. Doar strictul necesar. Dar nu pot, nu le vine să mănânce”, spune Sorin, care mărturiseşte că cel mai mult l-a impresionat îmbrăţişarea strânsă, aproape dureroasă, cu care îşi iau rămas-bun refugiaţii când pleacă de la cei care i-au primit la nevoie: „E apăsarea asta. E sentimentul ăla de umanitate pe care îl simţi, faptul că devii apropiat de cineva necunoscut printr-o simplă îmbrăţişare şi simţi cât de mult contează pentru ei lucrul ăsta. Îmbrăţişarea asta practic le dă sentimentul că totuşi nu sunt lăsaţi singuri, mai e o speranţă de umanitate. E o apăsare, pentru că ei sunt cu toate grijile astea pe cap, aşa îi simt. Ei sunt încărcaţi cu tot ce au lăsat în urmă şi, cumva, prin îmbrăţişarea asta, îţi transferă ţie tot prin ce trec ei de fapt. Se face conexiunea asta încât simţi întreaga povară, şi durere, şi tot ce au adunat, şi faptul că sunt plecaţi spre necunoscut”.

VEDEȚI ȘI:

Suflete chinuite, scăpate din iadul ucrainean, într-o vilă din Bucium. Copiilor li s-a spus că merg în vacanţă – AICI