Noaptea de Înviere

Oamenii păreau condamnați la nevorbire, câinii hămăiau în șoaptă, mâțele își suspendaseră subit miorlăielile pline de mofturi. Cetele de niorcoi din heleșteie orăcăiau în gând, iar gâștele ce-și făceau veacul pe gârlă, blehăind fără încetare, de parcă ar fi vrut să salveze Plugariul de eterna invazie iminentă a Prăjenilor, la fel cum au salvat Capitoliul, intraseră în silenzio stampa. Nici măcar obișnuitele chiuituri bahice ale lui Onofrei nu mai spintecau acalmia presărată din cer de niște mâini nevăzute, dar binefăcătoare. Carcadel, cel care, la beție, reamintea tuturor că luptase în Munții Tatra, pusese capăt în mod inexplicabil zgomotoaselor lecții ad-hoc de istorie contemporană și geopolitică. Omătul se topise de multă vreme, iar hudițele, scufundate în mocirlă până mai deunăzi, se zghiciseră sub razele blajine ale soarelui și adierile suave ale vântului de la miazăzi. Toată lumea aștepta spăsită și plină de râvnă Noaptea de Înviere.

Satul se primenea într-o tăcere autoimpusă. Femeile dereticau odăile, spălau țoalele, macaturile și lăicerele, lipeau prispele cu un amestec de lut și balegă de cal, zugrăveau pereții strâmbi din chirpici cu nelipsita combinație de var și chindrus albastru. Bărbații orânduiau ogrăzile și grădinile răvășite de crivățul șfichiuitor al iernii, venit dinspre Răsărit, apoi, ca într-un ceremonial cvasi-religios, curățau viile și livezile, pregătind cu migală sisifică recolta de poame și alcooluri ce mângâia cât de cât sufletul peste an. Plozii adunau râpca în grămezi mari, pusă la uscat în cuptorul dogoritor al verii ce avea să vină și pregătită pentru nesfârșitele seri de iarnă, atunci când focul de strujăni și ciucălăi nu reușea să țină piept frigului poposit din stepele Orientului și aciuat pentru câteva luni peste casele și inimile plugărenilor. În Săptămâna Mare, țâncilor le mai tăcea leoarba, hărmălaia infantilă se risipea pentru câteva zile, iar ulițele deveneau ușor deprimate. Megieșele, care, uneori, se sfădeau, se stucheau și se smocăiau de la te miri ce, șușoteau binevoitoare, ca și cum ar fi împărtășit în mare taină o minune pe cale să se întâmple. Înfășurate în nelipsita pestelcă, începeau, în Joia Mare, să boiască ouăle, să învârtă găluștele, să pregătească cighirul și pârjoalele, să frământe plămădeala pentru cozonaci și pască. De la Lăsatul Secului încoace, credincioșilor li se cam lungiseră urechile, molfăind doar barabule coapte în rolă sau pe plită, borș cu fasole și tocmagi, pătlăgele murate, pepeni și harbuji scoși de la saramură. Unii dintre ei, ceva mai strâmtorați, mâncaseră mai ales mămăligă rece și curechi murat, stropit cu oleacă de untdelemn și chiperi. Acum, după un post istovitor și lung cât Drumul Calvarului, toată suflarea aștepta cu nerăbdare Învierea, dar mai ales dezlegarea la cele de frupt. Toate se întâmplau într-o liniște netulburată, într-o tihnă patriarhală, rod al unui soi de armistițiu general, încheiat de fiecare cu toți ceilalți, dar mai ales cu el însuși. Doar zgomotele pline de mister scoase de toacă și dangătul mistic al clopotului din cimitir mai aminteau că Providența nu osândise Plugariul la o veșnică muțenie.

Era sâmbătă seara, soarele se ascunsese în pădurea de pe dealurile Flămânzilor, iar întunericul nopții poposea în sat prin Băluș, ca întotdeauna, tupilat aidoma unui fur fără scrupule, disperat să sfâșie ca un hapsân ultimele firimituri ale luminii de peste zi. Lumea venea încet-încet spre biserica ridicată pe dealul de la Curte, ca un roi de albine taciturn, ce se întoarce invariabil la stup, aidoma fiului risipitor, după o horhăială prelungă, după peregrinări lipsite de rost. Priveam procesiunea plină evlavie de sub un tei bătrân, crescut în curtea bisericii și, parcă, deasupra timpului, a lumii, a oamenilor și a lucrurilor. Aveam impresia că sângele satului se îndrepta benevol, prin nenumărate vene, spre o inimă ce stabilea ritmul vieții printre băștinași. Acum, când bezna se afla pe punctul de a izgoni complet rămășițele luminii, drumul pietruit dintre centrul Plugariului și Casa Domnului gemea sub mulțimea de enoriași. Fiecare are în mână un paner, un tăbultoc sau o traistă, în care își cară cu sfială bucatele și păcatele. De sub tei, îi vedeam cum ajung, unul câte unul, în ograda bisericii, după ce urcau gâfâind ultima parte a drumului spre Înviere, vreo sută de metri de coastă destul de abruptă, o veritabilă golgotă. Încălțată cu gumari, cu părul lăut și acoperit cu o bertuță ușor decolorată, îmbrăcată cu o scurteică, sprijinindu-se într-un ceatlău de fag, istovită de drum, de nefericiri și regrete, apare baba Floarea din Satu Vechi. Fusese măritată aproape un an, până când războiul al doilea îi înghițise fără urmă bărbatul și o lăsase vădană. După câțiva ani de așteptare deșartă, decisese să-și poarte crucea până la capăt în singurătate și rugăciune, cu nădejdea neclintită de a-și reîntâlni iubirea pierdută, măcar pentru o clipă, după Judecata de Apoi, pe care o aștepta de câteva decenii în adâncul sufletului ei pârjolit de mâhnire. Cu straie cernite, cu inima betegită de atâta amărăciune și nenoroc, intrase de bunăvoie într-un doliu veșnic și într-un post aspru, întrerupt, doar pentru câteva zile, de Crăciun și de Paști. Trecerea timpului n-o convinsese să poarte vreun veșmânt de altă culoare, să meargă la vreo nuntă sau la vreun botez. Era ogârjită, aproape imaterială, și gălbejită ca un strigoi. Mergea poticnit și abia atingea pământul. Aveam senzația că înaintează cu pas de sfânt, de ființă eliberată de forțele naturale, de orice povară mundană. Mi se părea că urmele pașilor ei miroseau a pământ, a scândură de salcâm, a busuioc și tămâie. Deși străvezie și cocârjată de ani, de prea mulții ani pe care nu și-i mai dorea la fel de mult ca în copilărie, părea să aibă obraz de femeie tânără. Îmi imaginam că postul și rugăciunea cu osârdie o lăsase neschimbată, că avea chipul din ziua în care îi murise bărbatul, că doar viața îi îmbătrânise, nu ea însăși. Acum, ținea în mână un coș împletit din frunze de papură. Ducea în el câteva ouă boite, un sfert de cozonac umplut cu nucă, o pască ceva mai mare de o palmă și un noian de nostalgii. Venise la Înviere nu neapărat pentru sfințirea merindelor, ci pentru că ispășea un vis vechi și tainic, despre care nu vorbise vreodată nici măcar cu preotul, la nenumăratele ei spovedanii. Îl știau doar ea și Dumnezeu. În anii de după război, cât încă mai era tânără, visa că bărbatul îi intra în pat, îi șoptea în urechi și îi mângâia îndelung trupul inundat, din când în când, cu dorințe lumești. Or, o astfel de închipuire era, în mintea ei de țărancă fără carte, un mare păcat pentru o vădană ce-și ducea restul zilelor în post și rugăciune. Acum, urca golgota pe care trona biserica satului, pentru a cerși o Înviere în plus, sperând că, în anul rămas, Cel de Sus își va aduce aminte de ea, va fi blajin și-i va ierta păcatul comis cu gândul, încât să-și ispășească visul până la capăt. Singura dorință, care a ținut-o în viață atât amar de vreme, era, ca, după Judecata de Apoi, să ajungă în lumea drepților, unde bărbată-său își hodinea sufletul.

După băbuța sfrijită din Satu Vechi, pe platoul din fața bisericii, își făcuse apariția Neculai, un copilandru de vreo cincisprezece ani. Ducea în panerul împletit din ramuri de răchită, pe lângă bucatele știute, un păcat comis cu tot sufletul. În urmă cu vreo doi ani, visase să devină domn, să poarte, măcar o dată în viață, pantofi, pantaloni de stofă și cămașă albă, nu doar ciubote, ițari și cămeșoaie de in. Visa să fugă din sat, să lase pământul, caii și căruța în grija Domnului, să nu mai frământe cu picioarele glodul unsuros al toamnelor ploioase, să nu-și mai scuipe plămânii prin colbul fierbinte al hudițelor, să nu mai aibă mâinile crăpate de truda câmpului și fața biciuită de arșița verii. Învăța pe ascuns, în podul casei, la lumânare, printre grămezi de grâu, cu nădejdea că va fi admis la primul liceu care-i ieșea în cale în târgul Ieșilor. Dar păcatul îi fusese descoperit întâmplător de taică-său, care, mâniat la culme de faptul că singurul fecior vrednic al familiei visa să dea sapa pe mapă, căruța pe tramvai și căldura dogoritoare a soarelui pe răcoarea tihnită a vreunui birou, a decretat ca aspirația tainică să-i fie ucisă printr-un ritual inchizitorial, cărțile și visurile satanice fiindu-i aruncate în vâlvătăile focului din mijlocul ogrăzii, făcut, în primăvară, cu frunze, crengi și rămășițe de amintiri de peste iarnă. Resemnat și trist, cu privirea goală înfiptă în pământ, Neculai își ispășea visul prin rugăciune, sperând că Învierea îl va feri, pe viitor, de dorințe necurate ce-i mâhnesc părinții. La doi pași în spate, urca golgota o femeie între două vârste, Nuța, care luase numele dragostei în pustiu și se măritase din interes cu un cioban din Iazu Porcului. Ghiță strânsese o brumă de avere, avea casa lui, cu două odăi și un paravan, dar și multe oi. El căzuse în mrejele celei pricepute la vorbe deșarte, la cuvinte mincinoase. Însă Nuța sfârșise prin a se autoamăgi și a înșela pe toată lumea. Își pusese pirostriile și făcuse doi copii din neiubire, un păcat aproape fără de iertare. Sufletul i se împăienjenise de suferință și stătea să moară. Acum își blestema viața, își plângea nefericirea, se căina din toată ființa și spera la un canon ceva mai ușor, pe care să-l poată duce pe picioare până la sfârșitul zilelor. Lângă mormântul din curtea bisericii, ce găzduia somnul de veci al unui fost preot, stătea groparul satului, Ceplenschi, drept ca o lumânare, cu chipul unui om scăpat de judecata neiertătoare și fără de recurs a trecerii timpului, veșnic sfielnic, resemnat, dar împăcat cu el însuși. Îi trecuseră prin mâinile lungi și osoase atâtea și atâtea sicrie, privise moartea în ochi de atâtea ori, încât nu-l mai întrista nimic din răutatea și nedreptatea lumii. Era senin ca întotdeauna și îl ruga în șoaptă pe dom’ Popa, intelectualul autodictat al satului, să-i repete scena biblică a tăgăduirii lui Petru, din noaptea în care Isus era plimbat fără noimă de la Ana la Caiafa. Deși iubea cărțile sfinte, nu cunoștea literele. Pe când era copil, primul război închisese școala satului vreme de câțiva ani, încât nu a mai apucat să deprindă citirea. Devenise un credincios din adâncul sufletului, ascultând, încă de mic, toate slujbele ținute de cei câțiva preoți pe care i-a avut satul de-a lungul vremii.

Lipită de zidul îmbătrânit al bisericii, îmbrăcată în blugi și purtând pantofi cu toc, cu un zâmbet pe jumătate vinovat, pe jumătate ștrengăresc, dar bine disimulat, stătea Iris, cea mai tânără profesoară din Plugari, nu prea pătrunsă de importanța momentului. Terminase facultatea de engleză cu note bune, dar pentru că avusese o viață cam nonconformistă în cei câțiva ani de studii, fusese repartizată la capătul lumii, ca mijloc de îndreptare a păcatelor studenției. Conduita ei ușor excentrică, mai mult bănuită, decât fățișă, împărțise satul în două tabere ireconciliabile: progresiștii, în general, bărbați, care o simpatizau în taină, deși fără un motiv palpabil, și conservatorii, femeile, în special, cele bătrâne, care o detestau sincer, dar pe ascuns. Umbla vorbă prin sat că, după ce și-a luat catedra în primire, Iris a introdus clandestin în Plugari niște tradiții nu tocmai ortodoxe, deprinse în căminele studențești. Stătea într-un apartament al primăriei, unde, spun gurile rele și ochii vigilenți ai babelor de pe marginea șanțului, se întâmplau lucruri necurate. Deși nimeni n-a putut confirma cu certitudine fenomenul, se bârfea că atunci când se dezlănțuiau dorințele trupești ale tinerei profesoare, sfinților din icoanele atârnate pe pereții apartamentului le creștea tensiunea, le apăreau bujori în obraz și nu știau, bieții de ei, ce ar trebui să facă mai întâi: să-și acopere ochii sau urechile?!? Acum, venise la Înviere cu recomandarea imperativă a preotului, care avea ceva informații (neconfirmate oficial) conform cărora onomatopeele cu iz neortodox treceau prin pereții apartamentului inclusiv în Postul Mare. Auzise liderul spiritual și aproape surd al băștinașilor, de la o băbuță aproape chioară, că teacher păcătuia cu gândul, dar mai ales cu fapta, cu ochii, cu inima și, zice-se, cu alte părți anatomice ale trupului ei zvelt și neliniștit, nesocotind complet Scriptura. Într-o geantă de tip voiaj, ducea două ouă vopsite în mai multe culori, un cozonac cu stafide și o pască făcută după o rețetă proprie. Din buzunarul de la piept al gecii de piele, se ițea un pachet de Kent, spre stupefacția lui moș Toma, veșnic tehui și bănuit că păcătuiește cu o sticlă de Fetească ascunsă în clopotniță, și a băbuțelor ultraortodoxe, ce-și făceau cruce cu limba, în cerul gurii.

Pe măsură ce întunericul punea stăpânire pe sat, făcându-și culcuș peste case, grădini, iazuri și imaș, peste hudițe și ogoare, urmând să se hodinească aici, pentru câteva ceasuri, ca într-un azil de noapte, ograda bisericii se umplea cu oameni tăcuți, resemnați, cu capetele plecate, ducând cu ei merinde de frupt, păreri de rău și păcate mărturisite sau tainice, vinovății reale sau închipuite. Stăteau toți ca într-o criptă neagră, scufundată în negrăire și smerenie, așteptând momentul izbăvirii. Norii groși acopereau cerul, luna și stelele. Singurele licăriri aveau să vină, peste vreo oră de liniște mormântală, din felinarul pălimarului, care coborâse la casa parohială, împreună cu moș Rohozneanu, dascălul, pentru a-i aduce aminte părintelui Epifanie că se apropie miezul nopții și că slujba de Înviere trebuie să înceapă. După ce preotul a deschis ușa masivă de lemn, biserica s-a umplut de credincioși, după canonul niciodată încălcat – în stânga, femeile, în dreapta, oamenii (așa erau denumiți bărbații în acele vremuri, spre revolta nedisimulată a profesoarei de engleză, singura dintre urmașele Evei îmbrăcată cu pantaloni). După jumătate de oră de povețe, cântece religioase și rugăciuni fierbinți, norii s-au răsfirat, iar, dintr-o spărtură a cerului, o rază de lumină sfântă a pogorât pe dealul de la Curte și a aprins lumânarea preotului, ieșit în ograda ticsită cu enoriași. Clopotul a început să bată, anunțând Învierea. Iisus cobora din nou printre muritori, pentru a ierta omul de păcatul tăgăduirii, al indiferenței, pentru a reda fiecărui Petru pământean tăria credinței pierdute din lașitate, frică sau îndoială. Așezată în spatele preotului, mulțimea înconjura biserica de trei ori, purtând lumânări în mână și seninătate în suflet. Apoi, Epifanie, flancat de moș Toma, trecea prin fața tuturor plugărenilor veniți la slujbă și înșirați pe două rânduri, schimbând câteva cuvinte cu fiecare în parte, sfințindu-le bucatele din panere și iertându-le, o dată în plus, păcatele deja mărturisite la spovedanie, un ceremonial ce dura aproape până în zori. Pe măsură ce le erau sfințite merindele de frupt, credincioșii coborau în sat, îndreptându-se către cimitirul de pe imaș, pentru a duce lumină celor adormiți. Doar Floarea și-a văzut de drumul fără ocoliș către casă. N-avea pe nimeni acolo. Se măritase în Plugari, dar era de loc din Răuseni, unde își duceau somnul de veci toate neamurile. Iar bărbată-său murise Dumnezeu știe unde și cum. În toți anii de singurătate, nădăjduia doar că își dăduse duhul cu lumânare la căpătâi și că fusese îngropat creștinește. Acum, spre casă, cerea milostenie Duhului Sfânt, sperând că vreun necunoscut bun la suflet îi aprinde și lui un opaiț, prin vreun cimitir anonim al lumii.

De pe deal, de sub teiul bătrân din ograda bisericii, pelerinajul în sens invers al localnicilor izbăviți părea o mulțime tăcută de licurici, poposită printre mormintele de pe șes, răsfirată, apoi, către toate ulițele și casele din Plugari. Deși nu înlăturaseră complet întunericul, lumânările aprinse de raza sfântă a Învierii aduceau un pic de lumină și speranță în satul peste care se lăsase bezna nopții și a păcatelor de peste an. Felinarul stânei lui Roman începuse să pâlpâie, din nou. Se apropia ziua, iar oile trebuiau mulse și scoase la păscut. Prin ferestrele caselor din chirpici, se ițea iarăși lumina palidă a lămpilor cu gaz. La vreo câteva ceasuri după Înviere, după ce toată suflarea omenească revenise în case, o ploaie scurtă și călduță cădea tihnită peste toate cele, spălând complet satul de invidii, minciuni, de jurăminte strâmbe, de infidelități știute, bănuite și, mai ales, râvnite. În scurt timp, aerul s-a umplut cu miros de mir și tămâie. Dinspre grădina babei Poftimoaia, venea un parfum irezistibil de liliac, iar de sub gutuiul nostru abia înflorit, mireasma de lăcrămioare îmi copleșea nările și îmi anestezia simțurile. Curățat de păcate și pomăduit cu boare de liliac, Plugariul mirosea a grație divină, a mântuire și a nemurire. Se iveau zorile, iar Noaptea de Înviere, cea în care lumina învingea, măcar temporar și iluzoriu, întunericul, în care binele biruia răul, chiar dacă îți faci cruce doar cu limba, în cerul gurii, lua sfârșit. Lumea se înnoise, primise o șansă în plus. Pentru mulți, înnoirea însemna doar o cămașă de diftină sau o pereche de teniși chinezești de la prăvălia lui Bărbuncă. Urmau trei zile de Paști, iar armistițiul încheiat în Săptămâna Mare rămânea în vigoare. Apoi, ca din senin, lovită de amnezie, lumea o lua de la capăt cu bârfa, cu clevetirea, cu trufia, cu neiubirea aproapelui, convinsă fiind că nu putea ea să păcătuiască, pe cât putea Cel de Sus să ierte.