„Pe câmp, trandafirii fug picurând tăcere”

Lui Esenin îi plăcea să se plimbe prin orașul vechi, medieval, cu străduțe înguste, prin Piața hanilor, situată nu departe de malul Mării Caspice, acoperită deseori de pâclă. Plaja mirosea a petrol, a scoici și a ierburi putrede. La început mirosul acesta sărat îi accentua starea de greață, dar cu timpul poetul se obișnuise cu el, cum se obișnuise și cu mirosul de kerosen al podelelor hotelului unde fusese cazat. Apoi mai era și mirosul de cafea, și mirosul de scorțișoară, de ienibahar și alte mirodenii, care aveau darul de a estompa mirosul de gaz și de petrol ce te însoțea în mai tot locul. Orientul mirosea altfel decât Occidentul. Altfel mirosea Baku decât Parisul, Londra sau New Yorkul. Și altfel decât Moscova lui cârciumărească. Aici se bea mai mult ceai, dar se bea și șampanie, și votcă. Beau și localnicii, dar mai ales străinii sosiți în oraș cu fel de fel de treburi. În rest, pe străzi vedeai înșirându-se în fața dughenelor samovare, de diferite mărimi și forme cât mai atrăgătoare. Mai vedeai și ibrice lustruite atât de bine, încât te-ai fi putut bărbieri mânuind cu îndemânare briciul oglindindu-ți fața în ele. Privind samovarele așezate la intrarea în dughene, poetul își aducea aminte de Gogol și de descinderea lui Cicicov din Suflete moarte, un domn nu foarte chipeș, dar nici urât, nu prea tânăr, dar nu prea bătrân, nici prea gras, dar nici slab, în orășelul NN. Deseori, Esenin își imagina că un astfel de domn, un demon meschin, ar fi putut veni și la Baku, trăgând chiar la hotelul lui. Imaginea lui Cicicov însoțindu-l îndeaproape îl neliniștea. Cicicov sunt eu, își spunea el. Un ins ajuns la o vârstă resemnată. Desigur că Cicicov nu bea prea mult, nici nu cânta la armonică, nici nu scria versuri, ci cumpăra suflete moarte și era obsedat de tot felul de anunțuri și afișe. Esenin nu era Cicicov, dar oricând o astfel de metamorfoză era posibilă. Oricum, viitorul său nu era prea roz. Ardea prea tare și arderea aceasta lăuntrică îl va transforma, desigur nu în Cicicov, ci într-un suflet mort. „Deja, își spuse Esenin, sunt pe jumătate mort. Alerg mereu după bani și scriu pentru bani, dar și din plăcere. Pentru plăcerea asta mă poate cumpăra oricine. Dacă nu cumva, deja m-a cumpărat puterea sovietică. Am scris atâtea versuri despre ea. Am scris despre Lenin, dar nu am scris despre Kirov și Troțki, care mă ocrotesc, nici eu nu știu de ce, din umbră. Fără sprijinul lor aș fi fost demult mort.”

Deseori, însoțit de câte un fidel admirator (la Baku se găseau cu duiumul), poetul suia treptele Turnului Fecioarelor (Gîz Galasî), de pe meterezele căreia admira orașul și marea. Coborând din turn, dădea o raită prin zgomotosul bazar Kubink, intrând în prăvălia îmbietoare a unui negustor persan, cu barba înspicată și dinții albi, ca un șirag de perle. Era atras deopotrivă de covoarele țesute cu migală, înșirate pe pereți, de mătăsurile scumpe, foșnitoare, de ibricele și ceainicele de alamă uitate pe măsuțe joase și pervazuri, cât și de miniaturile și manuscrisele persane. Înțeleptul negustor îl ospăta cu o ceașcă de ceai negru, făcut după propria-i rețetă, iar Esenin, copleșit de ceasul molatic al amurgului, îl ruga să-i recite în persană versuri de Saadi și Ferdusi. „Lângă un fișic de ruble, la masa din dugheană,/ stând astăzi cu zaraful, am pornit să-l iscodesc:/ cum oare, murmurând în limba ei persană,/ să-i spun frumoasei Lala gingașul «te iubesc»?// Stând astăzi cu zaraful, l-am întrebat în şoapte, Mai blând ca unda apei, ca vântul de tăcut:/ În limba ei, cum oare să-i spun încet, la noapte,/ Frumoasei mele Lala duiosul «te sărut»?// L-am mai rugat sfielnic, pătruns de nerăbdare,/ Pe când zaraful barba domol şi-o netezea:/ Cum oare, în persana cea mai dezmierdătoare,/ Frumoasei mele Lala să-i spun «tu eşti a mea»?”

Stând lângă zaraf, poetul află că „sărutul nu are preț, nici nume, el nu-i o literă săpată pe un mormânt de veac. Sărutul ca trandafirul lin adie…

„Pe străzi fug trandafiri picurând tăcere” murmură versurile din Motive persane, privind pe geamul unei cochete cafenele, unde poți bea nu numai cafea și ceai, ci și coniac, și votcă. „Nu, îmi spun, un poet care a scris astfel de versuri nu poate să devină un suflet mort. Sau poate că da, căci sufletul său deposedat de versuri se transformă încetul cu încetul într-o grămăjoară de cenușă…”

Mă ridic de la masă și însoțit de umbra imaginară a lui Esenin, pornesc să hălăduiesc prin Baku. Pretutindeni ne întâmpină reclame înfățișându-i pe Aliev tatăl și Aliev fiul. Ochii celor doi ne privesc din față. Alții ochi ni se înfig în moalele capului. Nicăieri nu poți să scapi de prezența celor doi. În locul înțeleptului Gaidar Aliev urmează să fie ales fiul său, Ilham Aliev, care atunci când am vizitat Azeibardjanul, ocupa funcția de prim ministru. Între cei doi existau asemănări, dar și deosebiri. Asemănările, scriau ziarele, trezeau încredere în rândul azerbaidjenilor: fiul va fi pe măsura tatălui. Iar deosebirile dintre cei doi lucrează și ele în favoarea fiului. Poporul, în străfundul ființei sale, e conștient că nici un om de pe lumea aceasta nu e identic cu altul. Că fiecare își are personalitatea sa. Aliev fiul e plămădit un pic altfel decât Aliev tatăl. Gaidar a fost un om al timpului său. Ilham va și el un om al timpului său. Trecutul se aseamănă cu prezentul. Fiecare timp își are rolul său. Și fiecare om. Aliev e un om al viitorului. Al unui viitor, după cum relatau ziarele, foarte luminos pentru azerbaidjeni. Aici nimic nu trebui să fie imprevizibil. Nimic lăsat voii hazardului. Hazardul poate fi îmblânzit.

La puțin timp după plecarea mea din orașul vânturilor, Baku, Ilham Aliev a câștigat președinția. Ștafeta puterii a fost trecută dintr-o mâna în alta, fără tulburări, așa cum se obișnuiește în Orient. Acum fiul conduce în liniște cu o mână de fier Azerbaidjanul, iar tatăl și-a găsit pacea în sânul atotputernicului Allah, moartea lui fiind jelită de toți azerbaidjenii. Gaidar a fost un bun politician, un bun general și un iubitor și un ocrotitor al artelor. Pentru republicile asiatice el poate deveni un model. În locul unei democrații bananiere, în Orient se pare că e mai eficient despotismul luminat…

… Pe câmpuri fug trandafirii picurând tăcere… Din Baku, urcându-se în tren, Esenin a plecat la Tbilisi, poposind la Hotelul Orient. Ca și la Baku, au fost organizate nenumărate serate literare. Dintre escapadele la care a participat Serghei, memorabilă rămâne seara petrecută la la Hanul Belîi duhan, așezat într-un loc pitoresc, în afara orașului. Plictisit de localuri și saloane, poetul îi cere smeadului hangiu să-i așeze o masă bogată în mijlocul șoselei ce încolăcea muntele, legând Tbilisi de cătunele din jur. Pe șosea treceau țărani, unii călare pe asini sau pe catâri, alții cu desăgi în spinare. Jos, se vedea orașul acoperit de-o pâclă sinilie. Sus, masa gemea de bunătăți orientale și pocale pline de un vin rubiniu. Esenin îi dădea fiecărui drumeț o ciozvârtă de berbec, bine rumenită, și un pocal de vin. Țăranii se ospătau, toastau și își vedeau mai departe de drum. „Dea Domnul ca dușmanii tăi să fie la fel de neputincioși ca această cupă golită…”, „Câte stele sunt pe cer, atâtea drumuri fericite să-ți aștearnă Dumnezeu la picioare…”, se auzeau glasurile drumeților. Încântat de înțelepciunea orientală, Esenin le nota într-un carnețel. Fără să-și dea seama, poetul imita, într-un fel, gestul unui mare poet chinez, Li Tai-pe, cunoscut pentru înțelepciunea și dărnicia sa. Fiind invitat la curte să-și recite versurile, Li Tai-pe a cucerit-o pe frumoasa împărăteasă. Ea l-a invitat în iatacul ei. Dar Li Tai-pe a „fugit” de această dragoste nefastă. Auzind despre toată această poveste, împăratul l-a răsplătit pe poet, dăruindu-i cincizeci de asini, încărcați cu veșminte țesute din fir de aur și mătase și împodobite cu pietre scumpe. Îndepărtându-se de capitală, Li Tai-pe s-a oprit undeva în mijlocul drumului, unde a întins o masă încărcată cu tot felul de bunătăți și băuturi alese. Fiecare drumeț ce se întâmpla să treacă pe acolo era ospătat regește, apoi poetul îi dăruia veșminte împărătești. După ce a terminat de împărțit totul, Li Tai-pe a schimbat straiele sale scumpe cu veșmintele unui țăran, și s-a retras pe malul fluviului Galben, unde și-a ridicat, din bruma de avere ce i-a mai rămas, o căsuță din bârne acoperită cu stuf. Sfârșitul lui Li Tai-pe poate fi invidiat de orice poet. Lui Li Tai-pe îi plăcea să plutească noaptea de-a lungul fluviului și să admire luna. Într-una din astfel de nopți, sorbind dintr-un pocal de vin, poetul s-a aruncat în valuri, vrând să îmbrățișeze luna ce se răsfrângea tremurând în valuri. Vârtejul fluviului l-a tras la fund. Poate că și Esenin visa la un astfel de sfârșit. Gândindu-se la ispita legată de soția împăratului, Esenin clătina din cap. Nu, el era altfel decât Li Tai-pe. Pe el o astfel de dragoste l-ar fi făcut să-și piardă capul. Dacă nu a putut rezistat la farmecele Isadorei Duncan, cum ar fi putut să reziste farmecelor unei tinere împărătese?

Pe străzi, fug trandafirii picurând tăcere…

La sfârșitul aceluiași an, 1924, luna totuși l-a prins în mrejele sale pe Esenin. Și marele poet din Reazan, tăindu-și venele de la mâini, „s-a spânzurat” în camera unui hotel din Leningrad. Asupra morții sale planează și astăzi multe semne de întrebare. Se pare că poetul nu a murit de moarte bună, ci a fost asasinat de către bolșevici.

Nichita Danilov este scriitor [i publicist