Preoţii care şi-au riscat libertatea în comunism, premiați de IPS Teofan

17 preoţi au fost distinşi cu cea mai înaltă distincţie a bisericii – Crucea Moldavă, cei care aveau deja această cruce au primit o Cruce specială. Aceşti 17 preoţi au luptat în comunism împotriva tuturor opreliştilor pentru a construi biserici noi, în special în zona rurală, la sate, unde ochiul partidului vedea încă în ceaţă, şi în timp ce în marile oraşe se duceau lupte de demolare a bisericilor.

„Puţin câte puţin trec anii şi uităm de acea perioadă de dinaintea lui decembrie 1989. Veteranii de război s-au dus sau se duc, unul câte unul. Cei care au pătimit în închisori, de asemenea, ne părăsesc; puţini mai sunt printre noi. Am socotit că este bine, la apropierea acestui soroc, să ne aducem aminte de câteva clipe luminoase care au răzbătut ca o stea strălucitoare prin întunericul acelor vremi; şi anume, câţiva din preoţii care mai sunt în viaţă, care au zidit biserici înainte de 1990. S-a amintit mult despre bisericile dărâmate şi va trebui să amintim în continuare că nimeni şi nimic nu poate justifica dărâmarea unei biserici“, a spus IPS Teofan în discursul său înainte premierii.

Trei săptămâni de bătăi şi un an de închisoare

Bisericile construite de preoţii respectivi s-au aflat pe teritoriile a trei judeţe, aflate încă din comunism sub umbrela Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, pe atunci Mitropolia Moldovei şi Sucevei: Neamţ, Botoşani şi Suceava. Preoţii raportează că au fost ameninţaţi atât ei, cât şi familiile lor, unii dintre ei chiar bătuţi sau întemniţaţi în beciurile Securităţii, s-au ales cu dosare şi amenzi penale şi cu un stigmat care i-a urmat până la căderea regimului, dar nu au renunţat la ideea lor de a construi biserici noi în satele unde era nevoie de astfel de construcţii.

Unul dintre preoţii din Iaşi care au fost la un pas de puşcărie este Mihai Nica. Acesta slujea la Hârlău şi a vrut să continue lucrările la o biserică începută înainte de cel de-al Doilea Război Mondial de un grup de italieni care s-au stabilit în perioada interbelică în zona Hârlăului. A avut nevoie de trei ani să pună biserica pe picioare, din ’83 în ’86, după ce 50 de ani nu s-a făcut absolut niciun fel de consolidare la lucrările începute între cele două războaie. Deşi a primit mai multe semnale în timpul lucrărilor, până la sfinţire nu a simţit mâna Securităţii la fel de puternică: un tovarăş i-a spus în faţă că, dacă era după el, l-ar fi „lichidat“ demult. Însă părintele Mihai Nica spune că în acel moment a fost o minune în curtea bisericii sale: Dumnezeu a dat o ploaie după luni grele de secetă, ceea ce i-a îmblânzit şi pe cei mai aprigi comunişti.

„Am avut potrivnici mulţi, dar şi oameni mulţi credincioşi care m-au ajutat. O persoană din Comitetul Central mi-a spus, la data sfinţirii, iunie 1986, că «tânărul acesta trebuia lichidat demult». L-am potolit, au stat cu toţii la masă, dar atunci a fost şi o mare secetă, iar după şapte ore cât am stat la masă şi s-au ţinut cuvântări, a venit o ploaie mare de s-au bucurat şi potrivnicii şi mă rugau «când mai faci părinte o sfinţire aşa frumoasă cu rugăciune pentru ploaie?»“, povesteşte Mihai Nica.

Au mutat o biserică, cărămidă cu cărămidă

O altă povestea impresionantă este cea a lui Petru Apostol, preot care slujea la Strunga în anii ’80. Acesta nu avea biserică unde să îşi ţină slujbele şi a căutat înţelepciunea lui IPS Teoctist, mitropolit al Moldovei atunci, fiind numit abia din 1987 locţiitor de patriarh şi mai apoi patriarh plin. Date fiind vremurile grele şi a lipsei de fonduri, IPS Teoctist l-a încurajat, dar nu a avut de unde să îi ofere banii sau resursele de construcţie de care avea nevoie. Însă i-a spus că există un schit abandonat, lângă mănăstirea Vlădiceni, şi dacă avea cum, putea să ia cărămizile de la schitul respectiv şi să construiască în Strunga o biserică. Şirul evenimentelor în continuare pare desprins dintr-un film: alături de 200 de credincioşi, de tatăl său, preotul Petru Apostol a demolat cărămidă cu cărămidă schitul abandonat de la Vlădiceni şi a mutat totul la Strunga. În 1987, biserica era pregătită pentru sfinţire.

„Când au aflat de această veste bună, credincioşii s-au hotărât în 1985 să meargă la schit, unde nu era nimic acolo, ci loc viran, doar biserica se afla în picioare, dar obiecte, doar tocurile de la uşă, în rest nici icoane, nici clopote. S-au dus în grupuri, grupuri vreo două luni de zile, au demolat cărămidă cu cărămidă şi exact cu acea cărămidă bună am construit biserica din Strunga. Am dus-o cu maşinile, sunt vreo 60 de kilometri distanţă, şi a fost nevoie cam de 30-40 de transporturi în maşini de 16 tone încărcate plin. Am luat tocurile de la unele uşi şi geamuri şi o piatră de la sfântul altar pe care scria Schitul Vlădiceni şi pe care am păstrat-o în curte“, a spus părintele Petru Apostol.

Patru biserici zidite, trei săptămâni de arest şi o condamnare

Însă una dintre cele mai puternice poveşti o are părintele Constantin Capşa din Piatra Neamţ. Acesta a reuşit, la 65 de ani, să zidească patru biserici: în 1976 la Totoieşti, în 1983 la Arămoaia, ambele judeţul Neamţ, în 1994 la Sărata, în Piatra Neamţ şi în 2000 la Craiova, la Spitalul nr. 1. Însă zidirea bisericii din Arămoaia nu o va uita niciodată fiindcă s-a potrivit cu o vizită a prim-secretarului partidului din judeţ, pe 21 august, când combinele trebuiau să meargă şi oamenii trebuiau să lucreze ca să recupereze în avans ziua de 23 august, sărbătoarea naţională.

„Tovarăşa prim-secretar a trecut pe acolo şi a văzut că toate combinele stau, dar la biserică e lume multă. A fost deranjată şi supărată, iar o lună mai târziu, pe 21 septembrie, am fost ridicat de acasă şi am stat în arest până pe 6 octombrie“, îşi aminteşte părintele.

A fost bătut timp de trei săptămâni în beciurile securităţii, condamnat apoi la un an de închisoare cu suspendare şi a primit o amendă penală de 3.000 de lei.

„Mulţumesc lui Dumnezeu că şi atunci, şi acum, erau oameni răi şi bun, care ţineau şi atunci, cum ţin şi astăzi, de scaune. Aşa erau timpurile, nu ai ce să faci şi mergi înainte. Sunt fiu de ţăran şi am ştiut să îmi respect cuvântul şi jurământul pus“, a mai spus Constantin Capşa.

Securitatea, cadou un clopot

Poveştile părinţilor se confundă într-un tipar al ameninţărilor miliţienilor şi al fricii pentru familiile lor. Părintele Eugen Lăzărescu, spre exemplu, din Darabani, care a ridicat o biserică în satul Carasa, din Botoşani, a fost anchetat în beciul Securităţii din judeţ, iar colaboratorul său, care l-a ajutat să găsească materialele necesare bisericii, a fost bătut, anchetat şi ulterior arestat. Când a reuşit, în anii ’80, în sfârşit, să termine biserica şi să organizeze sfinţirea, Securitatea i-a tăiat curentul şi i-a distrus sonorizarea.

Preotul Aurel Lunic a fost hărţuit mai bine de zece ani de securitate, fiindcă a ridicat două biserici – una în 1984 la Fântânele, Iaşi, şi una la Spineni, în 1989. Văzând că nu se lasă, dar că are simpatia multor oameni, securiştii l-au scos în lunile dinainte de Revoluţie la curăţat şanţuri şi tăiat spinii de pe şesurile din comună. Nu toţi preoţii au avut atât de mult de suferit, mulţi s-au bucurat şi de ajutorul a sute de enoriaşi, iar în unele cazuri, chiar din partea celor care trebuiau să le fie potrivnici.

Părintele Aurel Florea din judeţul Neamţ a construit o biserică în zona Botoşaniului între anii 1982-1984. A fost ameninţat întruna, au fost trimise buldozere care au fost pe punctul de a-i dărâma construcţia înainte de a fi finalizată, iar cu câteva zile înainte de sfinţire a fost chemat la miliţie, iar atunci preotul credea că va fi bătut şi arestat. În schimb, miliţianul de serviciu de la post i-a spus că a găsit un clopot într-un sat de la o altă biserică ce fusese dărâmată, şi cum îi lipsea, a aranjat să îi fie livrat la timp, pentru sfinţire.