Secretele uneia dintre cele mai iubite de elevi profesoare din Iaşi. “Cinci principii de la care să nu te abaţi la clasă”

Profesor de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Iaşi, cadru didactic cu rezultate excepţionale la concursurile şi olimpiadele şcolare, întemeietor al Clubului Logos şi fost director al Taberei de Jurnalism, Serinella se numără printre cei mai iubiţi dascăli ieşeni. Tocmai din acest motiv, “Ziarul de Iaşi” i-a făcut acesteia un amplu portret.

Colegiul “Mihai Eminescu” – vesta de salvare

Şi-a dorit să intre la Liceul Pedagogic din Iaşi, însă matematica i-a pus beţe în roate. Plecarea din Paşcani era mai mult decât un vis, iar teama că va rămâne blocată în oraşul unde „meseria este brăţară de aur” a fost o frică de care nu a reuşit să scape prea uşor. Dragostea pentru lectură şi vizitele zilnice la biblioteca din oraş, alături de minusurile matematicii, nu au ajutat-o pe mica Serinella să ia admiterea la Liceul Pedagogic din Iaşi şi a rămas blocată doi ani la Liceul Industrial nr. 1 din Paşcani. Zilele petrecute în uzină, îmbrăcată în salopetă, alături de menghină şi balamale, zile care au făcut-o să creadă că nu va realiza în viaţă ceea ce poate cu adevărat, s-au sfârşit atunci când a intrat cu treapta a doua la Colegiul „Mihai Eminescu” din Iaşi.

„A fost multă temere raportată la viitor. Am fost întotdeauna un copil vesel şi dinamic şi am privit cu optimism în viitor, dar nu ştiam cum să fac să ies de acolo. Dacă urma să am eu un Bacalaureat la Matematică şi Fizică? Dacă voi rămâne în zona aceea cu foarte mulţi muncitori din Paşcani? M-am gândit că aşa mi se va întâmpla şi căutam soluţii. Chiar dacă ne şi distram în uzină, sub distracţie se ascundea întrebarea: «ce vom face?». M-am temut foarte tare că nu voi putea să ajung la ceea ce sunt eu hărăzită să fiu. Nu a fost uşor, dar muzica, filmele şi lectura au fost salvarea mea”, a povestit Serinella Zara.

Colacul de salvare, după acea perioadă, a fost reprezentat de Colegiul “Eminescu” şi de profesorii de la Iaşi: „Peste tot am găsit ceea ce îmi doream, fie că a fost vorba de latină, de română, de istorie sau matematică. A fost ceea ce eu aşteptam! Au fost doar doi ani în care mie mi-a plăcut în şcoală, în care nu am avut sentimentul că locul meu nu ar fi acolo şi de aceea dau ce am primit”.

“Am avut o relaţie bună cu fosta mea dirigintă”

Chiar dacă bucuria a fost atât de mare că a ajuns la Colegiul „Mihai Eminescu” din Iaşi, nu a fost un ţel pentru cadrul didactic de Limba română să predea în această unitate de învăţământ. „Am vrut să fiu profesoară ca să mă întâlnesc cu elevii, să le spun ce ştiu, să le recit poezii şi să le explic gramatică”, a menţionat Serinella.

La început a fost profesoară la o altă şcoală şi îi plăcea această profesie, simţea că este menirea ei. Venirea sa la Colegiul “Eminescu” a venit firesc, spune ea, datorită imboldului primit din partea foştilor ei dascăli. „A venit ca un firesc. Am avut o relaţie bună cu fosta mea dirigintă, Miruna Bostan, şi cu profesorul de Limba română, Constantin Bostan. Îmi spuneau: «Serinella, poţi mai mult, hai că locul tău este mai sus». Ei m-au impulsionat. Eu nu m-aş fi gândit atât de devreme că vreau să fiu profesor de colegiu”, a precizat ea.

La un moment dat, s-a pus chiar problema să fie suplinitor la Colegiul “Eminescu”, însă a bătut în retragere, gândindu-se că nu va avea ce să le predea elevilor. „Am avut dreptate să gândesc aşa, pentru că atunci când am ajuns, nu a fost uşor. Eu am fost întotdeauna în biblioteci, dar mi-am dat seama că e clar un alt nivel decât la şcolile generale unde fusesem până atunci. Ani de zile nu am ieşit din bibliotecă şi ca mine au făcut toţi profesorii foarte buni. Nu poţi altfel, ci doar studiind, citind şi bătându-ţi capul cum să explici”.

„Când un profesor e profesor, elevul nu îi va uita numele”

Serinella Zara spune că foarte mulţi ani nu a găsit în şcoală acel tip de profesor pe care şi l-ar fi dorit. „Voiam să văd omul care este în faţa mea nu doar să predea, ci să fie acolo cu dorinţa vie şi sinceră, pe care orice copil o simte. Cine este făcut în maniera aceasta, atunci ştie cum să fie profesor şi nu trebuie să îi spună niciun curs de formare sau vreo carte de pedagogie. Atunci când te faci profesor doar ca o meserie, nu eşti acel tip de profesor. Profesorul bun este empatic şi cald, este sprijin pentru copilul din faţă şi îl înţelege. Trebuie să fie şi ferm, adică autoritatea pe care copilul învaţă să o respecte şi, poate, chiar să o iubească”, a explicat cadrul didactic.

Nu este doar prietenie, dar nici doar respect. Aşa defineşte Serinella o adevărată relaţie între un profesor şi un elev. „Sunt copii care nu ştiu cum îl cheamă pe profesorul lor de Limba română. Cum să nu ţii minte? Atunci mă întreb a cui este vina? A elevului sau a profesorului? Atunci când un profesor este profesor, niciun fost elev nu îi va uita numele, măcar pe ăla mic şi-l aminteşte”, a completat aceasta.

Serinella are o relaţie aparte cu elevii săi, iar descrierea unui adevărat profesor, prezentată de ea, se potriveşte cu realitatea în care îşi desfăşoară orele de Limba şi literatura română. „Nu mi-am dat seama niciodată că sunt un astfel de profesor. Am fost eu. Niciodată nu am stat să îmi construiesc acasă vocea, tonul sau starea. Tocmai asta le place copiilor. Sunt spontană, glumesc, când mă înfurii, mă înfurii şi nu mă ascund, iar când râd, râd în hohote”, a spus profesoara.

Când se termină prietenia?

În activitatea sa didactică, Serinella Zara are în vedere cinci principii de la care urmăreşte să nu se abată elevii ei. Vrea să existe respect, încredere, corectitudine, sinceritate şi bunătate. Ea le spune întotdeauna: „Până ieşiţi pe poarta şcolii, voi veţi fi iertaţi, pentru că până la 18 ani nicio greşeală a voastră nu este contabilizată. După 18 ani, sunt de o intransigenţă absolută. Nu mai ai motiv să te comporţi inadecvat faţă de profesori, şcoală, mamă, tată şi oameni, în general. Toate acestea până şi-au luat la revedere şi au plecat pe poarta Colegiului «Eminescu»”.

Când era mai tânără, elevii săi au surprins-o cu torturi şi flori la zilele de naştere şi au mâncat pizza împreună la ceasuri târzii, însă oricât de multă prietenie ar fi fost, niciodată nu s-a întâmplat ca ea să le ceară ceva, în calitate de profesor, iar ei să refuze. „Prietenia a fost baza respectului, muncii şi rezultatelor noastre. Până la urmă, limitele prieteniei nici nu există, ele sunt totale, cu o singură condiţie: niciunul dintre noi să nu facem acel gest greşit. Nici eu nu sunt, totuşi, faţă de ei, decât profesorul, aşa cum ei, oricât mi-ar fi prieteni, sunt elevii mei. Relaţia pare egală, dar nu este, iar ei ştiu lucrul acesta şi îl respectă”, a spus Serinella Zara.

A lucrat şapte ani la Radio Iaşi

Profesoara de Limba română de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Iaşi a cochetat şi cu jurnalismul. În timpul facultăţii s-a angajat la Radio Iaşi şi a lucrat acolo timp de şapte ani. Îi plăcea să meargă pe teren şi să facă interviuri, însă se descurca greu cu montajul şi a renunţat, pentru că şi-a dorit să fie omul potrivit la locul potrivit.

În anul 1999 a început să predea la Colegiul “Eminescu”, iar după un an a ajuns şi directoarea Taberei Naţionale de Jurnalism. Timp de şase ani s-a dezvoltat printre ziarişti şi profesori din Iaşi chiar în tabăra de jurnalism pe care a condus-o. „Îmi plăcea acest domeniu, pentru că în presă sunt oameni mult mai dezinhibaţi, scoşi din contextul rutinei pe care îl avem în celelalte domenii. Cei şase ani au contribuit enorm la ceea ce sunt astăzi. Dintotdeauna mi-a plăcut să vorbesc, dar de pe urma experienţei la radio am învăţat să vorbesc într-un anume fel. În poziţia de director, când avem 25 de ani, nu puteam să mă fac de râs la deschiderile cu 300 de persoane. Toată concentrarea asta a dus la o anumită structură şi stăpânire a mea. Titulatura de director nu m-a impresionat foarte tare, ci faptul că trebuia să fac un lucru bun”.

Serinella Zara spune că, în general, copiii o formează foarte mult, ea mergând pe principiul că fiecare om înseamnă o altă idee şi o altă stare, iar tabăra de jurnalism a contribuit la dezvoltarea sa. „În tabără aveam copiii şi jurnaliştii. Aveam serile în care stăteam de vorbă. Era o atmosferă foarte faină! Vorbeam despre cum se filmează, cum se montează, cum se ia un interviu, ce e bine şi ce nu. Eu aflam, învăţam şi le spuneam şi copiilor, iar ei îmi ziceau mie. Am aflat infinite lucruri. Erau 7-8 zile extrem de efervescente”, şi-a amintit aceasta.

„Pot face ceva pentru copiii pe care îi am chiar în faţa mea”

Clubul Logos este proiectul de suflet al Serinellei Zara, prin care şi-a dorit să le ofere elevilor posibilitatea de a întâlni oameni, de a discuta şi a dezbate diferite teme. „Clubul Logos a apărut după ce am devenit mamă şi m-am transformat interior destul de mult. Dacă până atunci, pentru mine, a fi profesor însemna că le placă copiilor ora şi să înveţe lucruri, mi-am dat seama că vreau şi altceva. Iniţial, am vrut să fac ceva pentru profesori, dar apoi mi-am dat seama că, la nivel de cadru didactic, greu mai poţi să schimbi mentalităţi, pentru că omul e format deja. Am realizat că pot face ceva pentru copiii pe care îi am chiar în faţa mea. Prima întâlnire a fost despre jurnalism cultural, adică tot pasiunea mai veche. Atât de mult le-a plăcut, încât de atunci mi-a fost clar. Dacă asta le place, atunci asta voi face, pentru că şi mie îmi place”, a spus profesoara.

Pentru a-i convinge să participe la o întâlnire a Clubului Logos, cadrul didactic le explică în detaliu tot ce trebuie să ştie despre respectivul eveniment. „De fiecare dată când fac un eveniment le explic ce este, de ce îl facem, cu ce s-ar putea alege de pe urma acestuia. Să le spun direct «la ora X toată lumea să fie prezentă» mi se pare comunist. Eu le explic şi vine numai cine vrea”, a explicat Serinella. Ea este sigură că acei profesori care au succes şi elevii le vin neforţaţi la astfel de momente, le explică de fiecare dată. Uneori, pierde chiar 10-15 minute din oră pentru a-i informa. „Garantez că rămâne gura uscată. Dar cum să îi atragi altfel? Dacă nu faci aşa, atunci pentru ei pare o chestie pe care trebuie să o bifeze pentru profesor, pentru a fi văzuţi în sală sau pentru o notă. Eu nu am dat note niciodată pentru că au venit, poate doar dacă au pus o întrebare ultra inteligentă şi mi-a plăcut mie foarte mult”, a completat aceasta.

Cartea – un moment din viaţă

Încă din copilărie, Serinella a fost îndrăgostită de lectură. Romanele istorice au fost marea ei iubire, însă spune că întotdeauna a citit clasicii din plăcere, chiar „i-a devorat” pe Mihail Sadoveanu şi Ion Agârbiceanu. În ceea ce priveşte recomandările de lectură pentru propriii elevi, aceasta încearcă să îmbine clasicul cu modernul. „Combin ceea ce ştiu că m-a impresionat pe mine când eram copil, din dorinţa de a verifica dacă mai funcţionează, cu ceea ce apare la editurile mari. Nu le recomand doar literatură exclusiv modernă şi nici doar literatură exclusiv clasică”, a explicat profesoara de Limba română.

Pentru Serinella Zara, biblioteca are două sensuri, unul propriu şi altul figurat. „Sensul propriu, în ziua de azi, este reprezentat de bibliotecile virtuale. Însă, din punctul meu de vedere, plăcerea de a citi vine în continuare cu cea de a confecţiona propria bibliotecă. Le spun elevilor «tot ce vă cumpăraţi, chiar că este la sugestia mea sau a altcuiva, să vă luaţi cu voi». Adică, oriunde vor pleca ei în lumea aceasta largă, să aibă biblioteca lor. Este necesar să îşi facă propria bibliotecă, pentru că e parte din ei”, a spus Serinella. Ea consideră că orice carte, indiferent că vorbim despre formatul clasic sau despre cel electronic, înseamnă un moment din viaţa acelui elev şi, mai ales, o vârstă pe care o va rememora peste ani de zile.

„Celelalte biblioteci, în sensul figurat, înseamnă experienţele pe care le-au trăit, oamenii pe care i-au întâlnit şi influenţele pe care le-au cunoscut. Toate sunt nişte biblioteci, nişte rafturi la care umblăm şi chiar trebuie să umblăm din când în când, pentru că ne reîntâlnim cu noi înşine”, a continuat cadrul didactic de la Colegiul Eminescu.

Viaţa roz vs viaţa gri

Pandemia şi războiul şi-au pus amprenta asupra elevilor, răpindu-le tot optimismul, iar profesoara de Limba română spune că observă o mare diferenţă între generaţiile actuale şi cele trecute. „Este o povară atât de grea pentru mine, care sunt un om tonic şi optimist, să încerc să îi determin să vadă viaţa în culori roz. Clar că pandemia şi războiul din apropiere şi-au spus cuvântul. Îmi doresc ca relaţia mea cu aceşti copii să fie una strânsă, zâmbetul să fie zâmbet, iar plânsul, plâns, dar este foarte greu să îi scot din zona aceasta gri. Nu mai există aceeaşi deschidere pe care o aveau copiii mai demult, când primeau ce le spuneai. Acum există o rezervă faţă de tot soiul de idealuri pe care le expun din perspectiva mea, a experienţei mele sau a altora”, a explicat Serinella Zara.

Sunt orele de limba română o rutină?

Aceleaşi definiţii şi aceleaşi reguli de conjugare care trebuie predate în fiecare an, se pot transforma într-o rutină greu de suportat, însă Serinella ne-a explicat cum reuşeşte să nu se plictisească niciodată: „Întodeauna contribuie aşteptarea copilului şi bucuria lui de a afla. Când un elev află de la tine ce este verbul copulativ, de exemplu, şi vezi în ochii lui că înţelege, nu te plictiseşti. La literatură, când îl fac să descopere în text nişte semnificaţii la care el nu se gândeşte şi îmi mai şi spune «serios, doamna, chiar aşa?», mi se face pielea de găină. Uneori spun aceleaşi lucruri, dar când îl vezi pe el cum e luat prin surprindere este altceva. Copiii sunt diferiţi, clasa e diferită. Am trei clase de a IX-a, dar IX C nu e IX F, iar IX F nu e IX D”.

Deşi elevii săi au adus acasă foarte multe premii, nu este un mare fan al concursurilor sau olimpiadelor. Cu toate acestea, atunci când elevii ei vor să participe, îi antrenează pentru a fi cei ai buni. „Dacă merg la aceste concursuri, este adevărat că muncesc foarte mult cu ei, pentru că îşi doresc. Chestia aceasta de tipar, de convenţional, nu se încadrează foarte bine cu temperamentul meu şi cred că asta resping. Cu olimpiadele de pe vremuri am intrat în conflict. Cele de acum îmi plac şi ca subiect şi ca abordare, dar, până la urmă, tot trebuie să te încadrezi într-un tipar ca răspuns sau asta se caută, de obicei, iar eu nu pot să fac asta”, a precizat Serinella Zara. Atunci când participă, întotdeauna porneşte cu un grup de elevi de unde îi selectează pe parcurs, pentru că „la concurs trebuie să ajungă cei mai buni, iar tu trebuie să fii conştient ca profesor, iar ei ca elevi”. Lucrează şi corectează zeci de subiecte pentru fiecare copil şi nu există elev de-al ei care să participe fără să fie antrenat de ea.

Notele – niciodată o ruşine

Pentru a fi consolidată acea relaţie de prietenie cu elevii, Serinella Zara se asigură că nu va descuraja niciodată un copil în timpul unei „ascultări”, nota minimă, în acest caz, fiind 9. Nu înţelege tipul clasic de ascultare în care profesorul invită elevul în faţa clasei sau îl ridică în picioare şi niciodată nu îşi va striga elevii pe numele de familie. Însă, când vine vorba de lucrarea scrisă, nu iartă nimic, iar notarea începe de la 1. „Nu mă joc cu nicio eroare la nivel de exprimare sau la nivel de interpretare. Vreau să prindă un sens, vreau să văd că gândeşte. Dar am avut copii care au luat 3 în clasa a IX-a, iar în a XII-a, când au luat 9,45 la examen, au făcut contestaţie pentru că ei ştiau că sunt de 10 şi au luat 10. Asta înseamnă să creşti şi să înţelegi că dacă primeşti o notă de 5 sau de 6, de care nu trebuie să îţi fie ruşine niciodată, tot vei reuşi să te şlefuieşti. Satisfacţia cea mai mare ca profesor este tocmai când îl iei de jos şi îl duci foarte sus. Nu e la fel când copilul e foarte bun deja şi tu doar cizelezi fără să simţi că ai muncit atât de mult”, a explicat Serinella.