A doua duminică a orbului

În câteva zile (patru, mai exact) va trebui iarăşi să ne lepădăm de prejudecăţi şi să mergem la vot. Da, iarăşi. Unii, mai optimişti, ar spune că a venit vremea ca Iaşul să încheie perioada celor 26 de ani de sclavie (indiferent în ce culori s-au vopsit primarii şi preşedinţii de CJ de până acum), alţii vorbesc de „continuitatea normalităţii”, însă prea mulţi s-au resemnat că nicicum nu va fi mai bine şi că votul lor nu mai contează. Se înşală.

Spre deosebire de votul pe listă, la votul nominal nicio opţiune exprimată cu ştampila nu se pierde. Indiferent dacă alegerea primarului şi a şefului Consiliului Judeţean are loc într-un singur tur sau în două, în acest caz votul este bun dat. Nu-l ia altcineva decât cel atins cu ştampila. Din zece candidaţi, câştigă cine a adunat mai multe voturi. În vremurile (poate) mai bune, primii doi clasaţi intrau în finală, unde tot cel care aduna mai multe voturi câştiga.

Treaba se complică atunci când e vorba de liste, pentru că votezi să iasă X şi descoperi că a ieşit Y. Practic, votezi partidul, nu omul. Adică pachetul ideilor unui (şef de) partid, nu al unui candidat. La locale, ordinea pe liste e clară: intră în consiliu atâţia candidaţi cât arată procentul voturilor primite de partidul respectiv. La Iaşi, pentru un loc „la municipiu” e nevoie de aproximativ 7.000 de voturi, în timp ce un mandat „la judeţ” necesită ceva mai puţin de 20.000 de voturi. Voturile acumulate de formaţiunile politice şi de independenţii care nu ating pragul minim de intrare în CL sau CJ vor fi împărţite între partidele câştigătoare. La fel cum se va întâmpla la toamnă la alegerile generale.

Pragurile de mai sus sunt doar orientative, pentru situaţia ideală în care ar veni să voteze toţi ieşenii care au acest drept. Însă voturile neexprimate, ale absenţilor şi cele anulate, se redistribuie proporţional concurenţilor. Adică, un consilier local îşi completează cu opţiunile absenţilor cele 7.000 de voturi de care are nevoie, iar unul judeţean strânge încă şi mai multe voturi, până adună 20.000. Singurul mod de a împiedica această deturnare este votul – fie el acordat răului cel mai mic, dacă alternativă pozitivă nu e de găsit.

Alt sistem de vot nu a dat roade în România. Marea Britanie şi Statele Unite merg pe confruntări directe, în care câştigătorul dintr-o circumscripţie ia totul. La noi însă nici în alegerile uninominale din 2012 nu au existat confruntări electorale adevărate, om la om, în pseudo-circumscripţiile desenate după placul şefilor de partide. Panarama de atunci a compromis grav această idee. Până şi politicienilor li s-a făcut greaţă şi au schimbat legea electorală înapoi, cum era până în primăvara lui 2012. Aşadar, la acest capitol, niciun progres.

Chiar şi aşa, oricât de mărunt ar părea, votul este arma alegătorului. Poate că alegătorul nu-şi dă seama cât de preţios este votul lui, dar e suficient să ridice privirea şi să vadă – dincolo de absenţa laşă a majorităţii candidaţilor – cât de mult şi-l doreşte fiecare dintre aceştia. Aşadar, mai bine îi daţi dvs. candidatului ce e al candidatului, decât să-şi ia el singur votul, laolaltă cu ceilalţi de pe lista de partid. Chiar şi un vot contra, în acord cu sloganul universal al caprei vecinului, e mai mult decât o absenţă.