Actorul şi sălbaticii

Adoptat de sălbaticii care populează politica românească, dar gonit temporar dintre ei, actorul le-a predat companionilor de menajerie o lecţie de joc scenic care i-a lăsat pe mulţi cu gura căscată. Un stil personal bine strunit a făcut diferenţa.

Victoria lui Mircea Diaconu în alegerile recent consumate a fost considerată de cei mai mulţi comentatori o surpriză care ar simboliza o lovitură de pedeapsă aplicată de electorat unui angrenaj politic uzat şi foarte costisitor pe care, iată, un om vrednic a reuşit să-l pună pe chituci. Mai nimeni nu s-a oprit totuşi să constate, fie şi în treacăt, că Maestrul, cum este numit cu falsă reverenţă de vorbagiii de serviciu ai unor televiziuni, este un produs politic al sistemului pe care l-a învins în luptă dreaptă. Şi e interesant de observat cum de a fost posibil ca o rotiţă a mecanismului să devină, în scurt timp, mica buturugă ce răstoarnă carul mare.

Mircea Diaconu este un profesionist al scenei şi această ţinută desăvârşită l-a propulsat în rolul vieţii sale: personaj pe marea scenă a politicii europene. Cum s-a ajuns aici? Ce ingrediente ale acestui rol au animat simpatia şi energiile a sute de mii de alegători?

Să dăm, ca-n filme, timpul înapoi. În politică se intră întotdeauna prin culise, pentru că acolo de stabilesc detaliile. În anul 2004 îl aflăm pe actor ca membru în CNA, la propunerea PD. Patru ani mai apoi, Mircea Diaconu este ales ca senator PNL în Parlamentul României. Activitatea politică a domniei sale din mandatul 2008-2012 poate fi descrisă cu un singur cuvânt: mediocritate. E bine să eliminăm ambiguităţile unei asemenea etichete. Într-o lume în care nebunul nu se deosebeşte de înţelept, iar impostorul de infractor, aurea mediocritas, calea de mijloc în sens horaţian, e cu adevărat o cale aurită, ferită de ispite, păzită de excese. Un parlamentar cuminte şi cu minte e practic condamnat la mediocritate. E, dacă vreţi, unul din puţinele trasee bune de urmat pentru a vizita menajeria de lux numită Parlamentul României.

În calitate de senator, Mircea Diaconu a iniţiat 36 de propuneri legislative, aproape toate restrase sau respinse, a susţinut nouă moţiuni de cenzură, din care şapte au eşuat, şi a avut 31 de luări de cuvânt, cărora le trebuie adăugate 9 declaraţii politice.

Ca orice soldat credincios şi disciplinat, senatorul a urmat linia partidului. Dacă nu ar fi prea triste consecinţele în planul realităţii, ar fi amuzant de urmărit comedia panglicăriilor din Parlament. Vi-l imaginaţi pe Mircea Diaconu, actorul serios, meditativ şi cu bun-simţ, susţinând moţiuni de cenzură intitulate „Marea păcăleală PDL-PSD” (mai 2009), „Guvernul PDL-PSD a hotărât: „Decât munca fără rost, mai bine puţin şi prost” (septembrie 2009) sau „Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată!” (aprilie 2012)? E greu de presupus cum se simte un actor talentat în această irealitate imediată populată cu chiriţe, caţavenci, farfurizi şi brânzoveneşti.

O candoare nepotrivită cu buricările orgolioase şi adesea agramate din Parlament stăpâneşte mai toate luările de cuvânt ale fostului senator PNL. Amintesc doar declaraţiile politice pe cât de nepotrivite cu materialul neaoş de politician, pe atât de neverosimile prin naivitate: declaraţiile politice având ca temă punctualitatea (martie şi aprilie 2009), declaraţie politică referitoare la binefacerile şi miracolul pe care le reprezintă diversitatea Universului (octombrie 2009) şi declaraţia referitoare la imaginea parlamentarilor români în ochii cetăţenilor (noiembrie 2009).

Dacă Mircea Diaconu ar fi rămas un politician de pluton, cariera sa pe scena politică ar fi sfârşit, poate, într-un perpetuum imobile. Dar şefii săi şi căile încurcate ale vieţii publice româneşti au decis să fie altfel. Nominalizat pentru funcţia de Ministru al Culturii, Mircea Diaconu s-a lovit de efectele neplăcute ale jocului de-a baba oarba care se practică în forurile legislative româneşti de prea mulţi ani. Domnia sa a putut trăi pe propria piele că una e să grăieşti sapienţial de la tribuna Senatului şi alta e să dai cu capul de legi şi realităţi care se ciocnesc unele cu altele aidoma particulelor exotice agitate într-un accelerator de mare viteză. Din ipostaza de cetăţean oprimat, stigmatizat şi descusut la toate încheieturile, dl. Diaconu va fi resimţit, poate, că angrenajul vieţii politice funcţionează doar în interes propriu. În România, se ştie, există două feluri de cetăţeni: cei mai presus de lege şi ceilalţi.

Nevoia te învaţă, zice un proverb. De voie, de nevoie, actorul a intrat în alt rol, cel de cetăţean. Imaginea de om cumpătat, cu bun-simţ, care practică virtutea discretă a moderaţiei, s-a dovedit, presupun, lozul electoral câştigător. Şi nu e nici un secret că şansele de câştig ale acestui loz au fost serios augmentate de un enorm aparat de propagandă faţă de care Mircea Diaconu va trebui, bănuiesc, să îşi arate într-o bună zi recunoştinţa. Nimic nu e pe gratis în politică, mai ales recunoştinţa.

Practic, Mircea Diaconu nu a avut nevoie de campanie electorală. Au fost necesare doar două ingrediente, studioul de televiziune şi publicul, pentru a arăta că simplitatea şi verosimilitatea sunt produse electorale atractive, mai căutate decât orice strategie costisitoare de laborator.

Adoptat de sălbaticii care populează politica românească, dar gonit temporar dintre ei, actorul le-a predat companionilor de menajerie o lecţie de joc scenic care i-a lăsat pe mulţi cu gura căscată. Un stil personal bine strunit a făcut diferenţa. Nu cred că Mircea Diaconu este un politician eminent, un exemplar de rasă al castei care ţine în mâini pâinea şi cuţitul democraţiei. Cred că Mircea Diaconu este un actor bun, care a improvizat cu iscusinţă şi care le-a ţinut sălbaticilor rudimentari şi superstiţioşi un spectacol memorabil, folosindu-se chiar de recuzita primitivă pusă la dispoziţie de tribul de adopţie.

Concluzia: dacă i se dă actorului un rol pe măsură, spectacolul se va juca cu casa închisă.