Ala-bala-portocala…

Unul dintre reperele, din ultima jumătate de veac, ale Iaşilor, a fost academicianul Cotea. Dincolo de calităţile lui profesionale şi intelectuale, Valeriu D. Cotea era un degustător de artă şi-un prieten/ admirator al scriitorilor, al artiştilor. Nichita Danilov îi surprinde foarte bine liniile de forţă, şi de delicateţe, în recentul lui crochiu, din această pagină. Desigur, fiecare dintre scriitorii/ artiştii care l-au frecventat, ar avea adaosuri relevante. În ceea ce mă priveşte, am scris de două ori despre academicianul Cotea. Am scris şi-o poezie la comandă: la comanda lui. Ne-am cunoscut târziu, prin ’96, când mie îmi apăruse o carte, ce, la lansarea sine qua non, trebuia udată… Prieteni de nădejde – şi cu vechi stagii în ser/viciul di/vin – mi-au pus o vorbă bună la academician. Nu-mi făceam iluzii că mă ştie, că a citit vreo poezie de-a mea… M-a primit în austerul lui birou de la Staţiune şi, în timp ce eu încercam a-i spune cine sunt şi ce hram port, el a început să recite: Parcă te văd trecînd pe coridoare,/ cu zîmbetul încremenit./ Tai uşile, să vezi ce se petrece,/ cu ochiul ca o lamă de cuţit.// Şi, doamne!, ce frumos mai ştii a plînge,/ că ţii pe umeri ceru’, în tălpi pămîntul,/ că ţi-ai jertfit odată-un strop de sînge,/ că fapta-ţi este una cu cuvîntul…// Tu deţii cheia marilor secrete,/ şi fără tine sînt pierdut,/ (urechea ţi-e lipită de perete)/ tu eşti fără sfîrşit şi început.// Iar eu nu-ţi înţeleg infinitatea,/ nu strig: Fantastic! Extraordinar!/ Cînd vocea ta cutremură cetatea,/ eu mă retrag în foru-mi tutelar.// Şi tu te-ntinzi atunci ca o felină,/ ţi-nmoi în miere buza de venin/ şi-n gînd îţi spui: Dă doamne ca să ţină!/ Şi ochiul meu te roade cu senin.

Am încremenit: era o poezie de-a mea, Iago, din placheta Pentru cine exist, apărută la „Junimea”, în 1979. Desigur, cititorilor recenţi asemenea poezii, cu aluzii, cuie şi cuişoare, nu le spune mai nimic, însă pe lumea cealaltă (de care ne-am despărţit murind sau râzând) cititorii aşteptau, savurau, aplaudau (da!) astfel de parabole. Şi cred că nu întâmplător academicianul memorase acest text, sau altele, din care mi-a recitat câte-o strofă, câte-un vers… A şi scos cartea din sertar, şi mi-a arătat-o: cu sublinieri, cu adnotări…

Zece ani mai târziu, când academicianul, împreună cu un grup de specialişti, pregătea monografia Podgoria Cotnari, am fost invitat şi eu „să scriu ceva”. Între timp ne gratulam cu magistre (eu – lui), maestre (el – mie)… Maestre – zice dumnealui – dacă se poate, în textu’ matali, să aminteşti cât mai multe soiuri de Cotnar … Sugestia mă punea în încurcătură: eu, de fapt, nu agream vinurile dulci, cum era Cotnarul acela, îmbuteliat în sticle ca de lampă, şi care se lăsa cu leşin la lingurică, dacă-l beam. Ce-i drept, între timp, descoperisem o atrăgătoare Cătălina… Dar mi se părea prea puţin, spre a improviza o… degustare eseistică. Simţindu-mi ezitarea, academicianul a început a-mi vorbi despre vinurile cotnărene, mai iscodindu-l şi eu cu o întrebare, cu alta. Se-nţelege că, între două vorbiri, sorbeam şi dintr-o licoare de Copou… Da’ tot nu-mi închipuiam dacă şi ce voi scrie. Ajuns la propriu-mi domiţil, într-o stare de creatoare euforie, am şi improvizat o cronică rimată, un dialog liric aşadar, între magistru şi maestru– din care vă ofer aici câteva mostre: – Maestre, un vers despre Cotnar/ – îmi spuse Academicianul -/ că ştiu că ai la rime har…// – Magistre (m-am simţit flatat,/ şi-am încercat s-o dau cotită),/ rog, nu mă duce în ispită,/ sînt şi aşa prea însetat!/ Şi nici nu mă pricep la vinuri, / în sticle goale eu văd plinuri/ şi goluri mari în cele pline…(…)// – De ce nu-ncerci cu o Frîncuşă,/ care nu urcă-n căldăruşă,/ nu ţi se suie brusc, la cap?/  Şi dacă ştii să-i pui temeiul,/ îţi face de oţel… condeiul,/ că nu-ţi mai trebă niciun hap…// – După Frîncuşă-s frînt, Magistre,/ visez să-mi vină un transport/ în amfore, nu în canistre,/ cum îl duc unii la export./ S-o beau în orele candorii,/ cînd caii pasc din rouă zorii,/ şi-atunci să vină cititorii,/ să vadă versul cum mi-l port…// – Dar Busuioacă de Moldova,/ care să-ţi unduiască slova,/ precum în cer şi pe pămînt,/ să prindă îngerii cuvînt?!// – Ştiu eu, Magistre? Orice vin/ e bun, dacă nu bei puţin (…). Textul integral se află la loc de cinste în cotnăreana monografie, unde doritorii îl şi pot degusta.

Nu-mi imaginam, atunci şi mai târziu, că voi ajunge în situaţia de-a recurge la oarece înţepături, apropo de o anume opţiune politică a academicianului. De altfel, la rarele noastre întâlniri, nu ne-am dedat la politicale. Ştia opţiunea mea, eu o bănuiam pe-a domniei sale, le respectam tacit. Însă atunci când a apărut la gazetă cu un text (publicitar!) în care elogia un candidat la preşedinţie, fost ministru de Externe (Mircea Geoană, ca să fie clar), pentru nemaipomenita lui pricepere agro-viti-pomicolă, n-am mai putut răbda. De altfel, în acea campanie electorală, dar şi în altele, un anume partid (PSD, tot ca să fie clar) i-a pus să dea cu subsemnatul pe fel de fel de academicieni, scriitori, artişti de prestigiu, unii dintre ei aflaţi la limita existenţei terestre şi-n scurtă vreme chiar trecând la Domnul. Cel de Sus, nu cel de jos, mândru nevoie-mare că l-a susţinut Ciopraga, sau Husar, sau Cotea… M-aţi dat gata, maestre!, mi-a zis academicianul când (după ceva vreme, totuşi) ne-am reîntâlnit. Dar nu părea supărat pe mine, ci doar jenat de propriile-i slăbiciuni. C-aşa-i bietu’  om, sub vremi… N-am simţit nici un pic de ranchiună din partea-i, a trecut peste ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A participat, în anii din urmă, la mai toate reuniunile literare în care am fost implicat, eu sau revista „Cronica veche”. Era un om al Cetăţii, se simţea reconfortat în public, şi publicul îi dorea prezenţa charismatică, lipsa de morgă, vorba miezoasă, (auto)ironia, divagările pline de un farmec ce nu se mai poartă.

Un film olandez (interzis, în iepoca de aur) se chema Portocala mecanică.  Nebănuite sunt căile Domnului, ca şi mecanismele unei portocale. Ala-bala-portocala…    

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist