Alioşa şi ispita gândului

În spiritualitatea iudaică şi nu numai, înainte ca lucrurile să ia fiinţă, lor li s-a atribuit un nume. Două lucruri, sau persoane, care au acelaşi nume seamănă între ele, au trăsături fizice şi de caracter apropiate, atât între ele, cât şi cu personajul care, din câte se ştie ar fi purtat numele respectiv în vechime.

Dacă o persoană are două sau trei prenume, el va împrumuta caracteristici de la toate cele trei. De asemenea, ştim că fiecare literă din cele 22 principale ale alfabetului ebraic are câte o valoare numerică, cea mai mare fiind ultima, Tau – 400, iar cea mai mică, Aleph – 1. Pe combinaţii specifice între litere şi numere se bazează Kabalah. Atât literele, cât şi numerele, sunt nişte semne. Orice semn exprimă o anumită idee. De pildă, numerele nu trebuie înţelese doar sub raport cantitativ, ele sunt nişte principii. La greci şi nu numai, numărul exprima esenţa unui lucru, ba chiar la pitagoreici numărul era lucrul însuşi.

Numele şi numerele unei persoane ne dau indicii asupra caracterului său, inclusiv asupra nivelului său de conştiinţă. Conştiinţa este Observatorul nostru; unii o confundă cu Spiritul. Ea este parte sau reflex al Marelui Observator, care produce creierul şi nu invers, creierul produce gânduri, acestea alcătuiesc o minte, diferită de conştiinţa originară, dar pe care vrea să o înlocuiască, pentru a ne juca apoi ca pe nişte ”Hopa-Mitică”. Atenţie deci la ce gândim şi la produsul gândurilor noastre, ce pot fi amăgite şi de sentimente ale sufletului, căci devenim ceea ce gândim. De aceea, să ne identificăm mult mai mult cu spiritul şi să ne ridicăm cât mai mult gradul de conştiinţă. Aceasta este lucrarea vieţii noastre; restul e pierdere de timp. În tot cazul, nu cădeţi în ispita gândurilor. Asta îmi aminteşte spusa lui Einstein, conform căruia ”ştiinţa nu gândeşte, ea se gândeşte”. Genial.

Atunci când conştiinţa noastră se extinde prea repede, şi nu doar în această dimensiune, corpul nostru nu ţine pasul, mai ales dacă e prea ocupat cu munca fizică. Se creează astfel o disfuncţie energetică, ce va fi preluată la nivelul corpului fizic. Toate corpurile noastre trebuie să fie în armonie, de aceea nu munciţi mai mult decât are nevoie propriul vostru Sine şi nu risipiţi. Respiraţia profundă şi regulată ne poate ajuta să ţinem pasul, mai ales într-un mediu curat. Eu am plantat în spatele casei, pe o coastă, o pădurice de pini, acum au crescut şi nu pot să vă spun cât de ozonat e aerul în mijlocul lor. Mi-am făcut o băncuţă, unde am parte de un adevărat ospăţ, festin ce mai. E ca o baie energetică şi spirituală, care poate elibera blocajele energetice din corp şi întări energia inimii, ca forţă de viaţă calmă şi liniştită, care se va răspândi mai apoi prin tot corpul fizic, dar va întări şi spiritul.

Am constatat că majoritatea oamenilor respiră prost, merg prost, mănâncă prost şi nu mai spun, dar toate acestea trebuiesc reînvăţate, de la bătrâni, de la copii şi de la puţinii învăţători adevăraţi pe care-i avem şi de care de multe ori ne batem joc. Noi nu avem un sistem în care copiii noştri să crească sănătoşi. Ar trebui reclădit totul încă de la grădiniţă. Dar, atât şcoala, cât şi biserica, nu mai spun de biata familie, au preponderent alte preocupări. O altă parte din excesul de energie o preia ceea ce numim minte şi nu ne mai dă pace zile şi nopţi cu tot felul de planuri şi de închipuiri. Dacă vă vin fel de fel de gânduri, nu vă luptaţi cu ele, lăsaţi-le să treacă mai departe. Să nu ne biruie gândul. Energia lor trebuie pozitivată şi folosită în rugă, în adorare, sau în binecuvântări. Astfel corpurile noastre vor redeveni armonice după un salt de conştiinţă, dacă ne învrednicim de el.

Dar rolul principal în astfel de armonizări, şi cu noi şi cu ceilalţi, îl joacă iubirea şi atenţia. Să ne iubim aşadar şi să ne onorăm, cum spunea cineva, ”să ne ţinem hangul”. Să respirăm conştiinţă fără gânduri până când auzim vocea liniştii, sau liniştea tăcerii în noi înşine. Lăsăm puţin exteriorul şi ne scufundăm înăuntru. Coborâm mintea în inimă şi vom vedea imediat că altfel gândeşte, căci altfel e gândul iubirii, simţim energia inimii şi spiritul o primeşte în linişte înaltă, fără să judece şi fără să compare. Asta nu înseamnă că nu putem defini sau conceptualiza ceea ce percepem, pe unii îi ajută mai uşor, căci îşi satisfac şi intelectul care, altfel, mai poate să şi încurce. Să-i spunem ”şedinţă de iubire” şi să o practicăm cât avem nevoie. Dar, încet-încet, percepţia devine dulce ca mierea şi nu ne mai putem opri. O vom face, totuşi, cu măsură, dar vom fi transformaţi, în acord cu noua conştiinţă.

Dezvoltarea unilaterală pe care o propun sistemele noastre de educaţie, mai ales cel liceal şi cel universitar, nu fac decât să schilodească tinerii. Să vă spunem că mai sunt profesori care predau după aceleaşi cursuri compilate acum 20 de ani, cu capitole schimbate între ei să pară că fiecare a scris mai mult şi să poată avansa, că acum avem maşini care-ţi pot oferi clipe de fericire privind cum se ciocnesc doi protoni, că aceleaşi teme se predau şi la licenţă şi la masterat, că o practică bine făcută e rara avis, că referate, lucrări de licenţă şi de disertaţie se vând şi se cumpără pe o veritabilă piaţă, că dacă faci un proiect se cade să pui şi un şef în echipă, că vechiul e nou, iar ”inovaţia” e veche? Ştiaţi, apoi, că au fost descoperite ”capitalul uman” şi ”cursul de schimb”, ”aripile de buburuză”, ”învăţarea prin repetiţie”, ”non-subminarea economiei naţionale”, ”aprofundarea în profunzime”, ”gravitonul”, numărul ”pi”, diplomaţia şi faptul că ne învecinăm cu ucrainenii? Nu se ştie prea bine ce reprezintă toate acestea, dar cert este că erau, deci sunt noutăţi. În timp ce profesorii îşi bat capul cu astfel de inovaţii, tinerii, sau o majoritate mă rog, termină o facultate, care nu e gratuită, fără să ştie prea bine nici cine sunt, nici ce au învăţat, nici ce vor să facă din punct de vedere profesional, nici ce modele au şi nici ce mijloace pentru atingerea obiectivelor, nemaivorbind despre priorităţi, etapizări etc. Termină şi se uită derutaţi în zările albastre ca pădurarul Alioşa, care ”îngheţase dinaintea erei noastre”. Vorba lui Brâncuşi: „tot trăim între două glaciaţiuni”…

P.S. Dacă tot veni vorba, declaraţiile recente ale lui Băsescu, Blănculescu, Ponta şi Corlăţan despre ruşi şi criza ucraineană exprimă perfect halul în care a ajuns ”diplomaţia” noastră. De fapt, de asta a îngheţat pădurarul Alioşa, refuzând ”ispita gândului”, o atitudine mult mai corectă. De, are şi şi el pinii lui…