America din vis

Prima dată am auzit vorbindu-se despre America în şoaptă. Imaginile se reconstituie dintr-un vis vechi, în vreme ce conturul lor se amestecă în chip diafan. Se făcea că tata, care luptase pe frontul de Est, în Crimeea şi Caucaz, se întâlnea uneori cu cei din “cotigentul” lui, depănând amintiri. Altminteri, nu era permis pe atunci să vorbeşti despre frontul din Răsărit. Ciuleam urechile şi prindeam din zbor câte o frântură. “Or să vină americanii”, şoptea unul. “Nu mai cred”, îngâna discret un altul, făcând ochii roată să nu se ivească vreun neavenit. Se instala o tăcere semnificativă dacă vreunul de pe celălalt front, din Apus, îşi făcea apariţia netam-nesam. Ei, cei din “Răsărit”, erau doar proscrişi. Nu conta că ai fost voluntar sau ai plecat la ordin. Pe la mijlocul anilor ’50, au apărut în sat ultimii prizonieri din Est. Lumea se uita cruciş la ei, nemaisperând să-i vadă întorşi din Siberii. Au trecut demult în lumea umbrelor. Cei din adunare nu se fereau de mine, doar eram prea ţânc spre a pricepe ceva din taina lor. De la ei am auzit însă prima dată acest nume proscris şi fascinant: America. A venit, la rând, Vocea Americii. Şi numele ei se rostea discret. Doar puteai primi ani grei de temniţă dacă erai denunţat că îi asculţi. Se făcea vorbire, cu spaimă, despre fiul unui fost proprietar şi medic celebru, doctorul Baliff, ce fusese ridicat în noapte pentru acest delict major. Peste numele Americii s-a aşezat, încet şi sigur, lespedea tăcerii. Am crescut însoţit de această frică. Mai apoi au început să apară bancurile despre americani şi ruşi. Îmi amintesc unele din ele. De regulă, ele fac vorbire despre emfaza gomoasă a ruşilor versus pragmatismul tonic al americanilor. Desigur, bancurile intră la capitolul istoriei mărunte. Ele vorbesc despre spaţiul privat şi tentativa de a rămâne, pe cât posibil, în afara celui public, osificat în poncife de gândire şi ritualuri stupide. Dar breşa adâncă în atotputernicia ideologică bolşevică s-a consumat în vara anului 1969, când cu vizita lui Richard Nixon la Bucureşti. S-a scris istorie atunci; doar era prima vizită a unui preşedinte american în Est, şi nu oriunde, ci chiar în România. Erau, deci, destule motive de mândrie şi de speranţă. Eram în ultimul an de liceu, şi parcă ieri s-a întâmplat. Văd feţele oamenilor care i-au ieşit în întâmpinare preşedintelui. Nu semăna cu potemkiniadele de până atunci şi de după. Românii au venit nemânaţi de la spate să-l vadă pe solul Americii. Imaginile se derulează în faţa ochilor ca într-un vis frumos. Au fost ani plini de speranţă. Nu cred că trebuie să-i uităm atunci când ne amintim de Ceauşescu de la începuturi. N-am primit viză de America şi n-am trăit “visul american”, dar ea ne-a ajutat să spargem monopolul ideologic bolşevic. Şi despre aceasta merită să ne amintim. Sigur, visele s-au spulberat peste un deceniu, odată cu debutul crizei de sistem a comunismului. De data aceasta, Ceauşescu n-a mai înţeles nimic, fiind luat de val. Dar bucuria românilor din 1969 nu putea fi pusă între paranteze. Iar toţi cei care am trăit-o vom rămâne cu ea pentru restul zilelor.

Peste ani, m-am întâlnit cu Lumea Nouă în uimitoarea carte a contelui de Tocqueville, Despre democraţie în America. Am fost fascinat de lectura acestui op fundamental, pe care nu trebuie să-l ratezi dacă pleci pe o insulă pustie. Am înţeles că la temelia Americii se află un set de valori solide, în care libertatea organizată în slujba oamenilor este cea dintâi. America te poate dezamăgi în multe, dar nu şi în crezul ei statornic în rostul libertăţii. Pe această fundaţie s-a clădit cea mai importantă naţiune modernă, dar şi lumea liberă de azi şi speranţele lumii nelibere de azi şi de mâine.

După 1989, am militat pentru deschiderea noastră spre America şi am suferit atunci când regimul Iliescu a instituit o duplicitate tipic orientală şi profund neproductivă în raport cu aceasta. Am pierdut ani importanţi de dragul regimului “original”, care nu ne-a adus decât frustrări şi dezamăgiri. Am trăit apoi bucuria întâlnirii cu preşedintele Bill Clinton. Era în vara lui 1997, după summit-ul de la Madrid, în care ratasem intrarea în NATO. Dar eram pe calea cea bună, iar schimbarea de regim de la Bucureşti începea să convingă. Astăzi suntem aliaţi fermi ai Americii. Sau cel puţin aşa sper. În orice caz, de când a izbucnit criza ucraineană şi a renăscut politica imperială rusească, orice român de bună credinţă se va fi convins că merită şi trebuie să fii aliat cu America, spre a răzbi în noua conjunctură ce se desenează în Estul sălbatic.

În toţi aceşti ani, mai buni sau mai răi, America a locuit în visele mele. Am crezut mereu, în chip tainic, că odată şi odată voi ajunge în America. Într-o zi din vara acestui an, “visul american” a devenit oarecum realitate. Mi-am amintit instantaneu de superbul film al lui Elia Kazan, văzut în anii adolescenţei, “America, America!”. Dar despre America de dincolo de vis, cu altă ocazie.

Mihai Dorin este istoric şi publicist