Apele tulburi din Europa

Săptămâna trecută, ambasada germană a găzduit o discuţie panel, moderată de Andrei Pleşu, cu prilejul vizitei în România a ministrului de stat din cabinetul de la Berlin responsabil cu afacerile europene, Michael Roth. Nu e greu de ghicit de ce a venit dl Roth la Bucureşti. Un indiciu îl dă chiar titlul manifestării: "România şi Germania în 2016 – soluţii comune la noi provocări europene?”. Or, ce provocare mai mare este pentru Europa, în special pentru Germania, decât migraţia masivă la care asistăm începând cu jumătatea anului trecut. Angela Merkel, care la un moment dat declarase că porţile continentului sunt larg deschise pentru milioane de imigranţi, a scăzut cu peste 20 de procente în sondaje şi aproape jumătate dintre germani ar dori ca ea să se retragă din funcţia de cancelar. În aceste condiţii, Michel Roth, care din România a plecat în Bulgaria, are misiunea de a da cumva "pe brazdă" statele membre recalcitrante din Est care se opun fixării unor cote obligatorii pentru absorbţia imigranţilor. Berlinul, care se confruntă cu critici interne tot mai virulente pe această temă, este extrem de iritat de această atitudine ameninţând chiar că în absenţa unui acord în problema migraţei acordul Schengen nu poate supravieţui.

Însă mai interesant şi sigur mai demn de reţinut este un alt mesaj pe care l-a transmis Michael Roth în cursul discuţiei. Răspunzând unei întrebări legate de maniera în care Germania vede, pe termen mai lung, aranjamentele de securitate din Europa, el a dat câteva indicii semnificative. În primul rând e relevant faptul că a evitat să menţioneze în vreun fel rolul esenţial pe care ar trebui să-l joace Statele Unite din acest punct de vedere. Deşi, fără America, vechiul continent este extrem de vulnerabilă în plan militar. În schimb, el a ţinut să amintească de curentul anti-american consistent existent în Germania (pe care, a spus el, este greu să-l ignori), diferenţele de valori care ar exista între cele două maluri ale Atlanticului şi faptul că relaţiile cu Rusia trebuie normalizate. A dat (în chip relevant pentru cei care cunosc semnificaţia conceptului de "finlandizare") exemplul Finlandei care are o graniţă de 1200 km cu Rusia şi a reuşit să aibă relaţii bune şi în Vest, şi în Est (e uşor de ghicit cam ce ecou au acest gen de pilde în ţările baltice). Maniera în care se raportează germanii la relaţiile cu ruşii şi cu americanii nu e neapărat un secret, dar ca un membru în funcţie în guvernul de la Berlin să se exprime atât de transparent atunci când discută acest gen de lucruri nu e ceva la care să te aştepţi.

Aceste poziţii subliniază, între altele, diferenţa serioasă de viziune existentă între Washington şi principalele puteri europene, e vorba în particular de Franţa şi Germania, privitoare la strategia de adoptat în privinţa Rusiei la viitorul summit NATO ce urmează să aibă loc peste câteva luni la Varşovia. Americanii sprijină poziţiile exprimate de statele din frontul estic, cu precădere ţările baltice şi Polonia, care doresc poziţii mai ferme şi acţiuni mai robuste care să contracareze politica agresivă promovată de Moscova în regiune. Este semnificativă din acest punct de vedere, şi în plan practic, dar şi în plan simbolic, decizia Statelor Unite de a aloca un buget de patru ori mai mare ca în trecut iniţiativei de consolidare a flancului estic al NATO. De partea cealaltă, şi Berlinul, şi Parisul se opun, nedorind să irite Rusia. Iar asta se întâmplă în condiţiile în care avem la Washington o administraţie extrem de rezervată, de prudentă, în ceea ce priveşte deciziile de politică externă. 

Divergenţele previzibile pe care le vom vedea la summitul NATO de la Varşovia pe o chestiune atât de importantă riscă să adâncească şi mai mult faliile majore apărute între Estul şi Vestul continentului ca rezultat al migraţiei. Într-un context în care oricum, şi din această cauză, dar şi din alte motive, relaţiile dintre Germania şi Polonia s-au deteriorat semnificativ în ultimele luni. Adaugaţi la asta şi faptul că Moscova are simpatizanţi declaraţi printre partidele radicale populiste de stânga sau de dreapta, din Occident, cel mai important fiind Frontul Naţional din Franţa. Unele fiind chiar la guvernare, precum Syriza, în Grecia.

Tot săptămâna trecută au fost făcute publice elementele esenţiale ale unui acord negociat între Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, şi David Cameron menit să ofere premierului britanic argumente în favoarea rămânerii ţării sale în UE în urma referendumului pe această temă ce ar urma să aibă loc în acest an. Planul a fost criticat, din raţiuni opuse, atât de partizanii taberei anti-UE din Marea Britanie, care au vorbit despre "măsuri cosmetice", cât şi pe continent unde s-a spus că s-a mers cu concesiile prea departe. Deocamdată, un sondaj efectuat pe 5 februarie de ziarul "The Times" releva faptul că 45 de procente dintre britanici doresc ieşirea din UE, 36 de procente sunt împotrivă, iar o cincime sunt încă nedecişi. Un element esenţial care alimentează curentul anti-UE este nemulţumirea fundamentală existentă la Londra faţă de tendinţa de consolidare a unei structuri europene tot mai integrată în care deciziile majore ar urma să se ia pe axa Berlin – Paris. Ceea ce, dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în ultima jumătate de an, constituie un scenariu destul de probabil pe care britanicii nu vor să-l accepte.

Un eventul Brexit (ieşirea Marii Britanii din UE) ar avea efecte majore. Pentru ţările din estul continentului, din raţiuni care ţin mai ales de securitate, dar şi pentru altele această variantă este privită cu îngrijorare pentru că nu ar face decât să consolideze o dominaţie a Germaniei asupra restului continentului şi să mărească influenţa Moscovei asupra deciziilor luate la Bruxelles. Nu e deloc un secret că există un curent influent în Europa care şi-ar dori un aranjament de securitate direct cu Rusia, fără americani. De aceea, în ciuda unor declaraţii de circumstanţă, sunt destui lideri europeni care s-ar bucura dacă Marea Britanie ar părăsi UE. Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European (un posibil pretendent la preşedinţia Partidului Social-Democrat din Germania) a fost de altfel destul de explicit din acest punct de vedere.

Ce e interesant, în economia acestei discuţii, e că unele ziare de pe continent – între care "La Liberation" – vorbeau despre faptul că în urma Brexitului ar trebui să urmeze o integrare pronunţată a statelor din zona Euro, 19 la număr. Ceea ce înseamnă că celelalte state, în principal periferia estică, ar urma să rămână, de facto, în afara acestui nucleu dur al UE. Oricum, terenul este oarecum pregătit. Am auzit în ultimul timp repetate critici la adresa atitudinii Estului în chestiunea migraţiei (deficit democratic, ruptură de valori etc.) în mass media occidentale din partea unor exponenţi ai elitelor liberale. Rezultatul inevitabil ar fi apariţia unui fel de zonă gri în Est. Lucru care nu ar putea decât să mulţumească Rusia, pentru că ţările din acest spaţiu, ar trebui, nu-i aşa, să ţină cont până la urmă (în cazul în care am asista şi la o dezangajare a Statelor Unite) de lecţia "finlandizării". Aşa după cum ne îndemna şi dl Roth zilele trecute.