Arhitectura şi arta

“Arhitectura este ştiinţa şi arta de a proiecta şi a construi clădiri“. În această definiţie a Dicţionarului explicativ, observăm că ştiinţa şi arta sunt puse pe picior de egalitate, cu preferinţa primului loc pentru ştiinţă. Nici în teorie, nici în practică, nu e foarte limpede de ce este preferat, acest domeniu al cunoaşterii în definirea artei spaţiului. Probabil din cauza componentei utilitare. La prima vedere, o construcţie are în primul rând un scop practic, apoi estetic. Utilitatea unei clădiri, esenţială pentru viaţă, nu e totuşi, din punctul meu de vedere, o determinare suficient de puternică pentru a înţelege arhitectura şi ca o ştiinţă. Conceptul de utilitate este atât de deschis, chiar nedeterminat, încât rezolvarea lui în cadrul unui program de arhitectură e mai degrabă euristică decât metodică. Cu alte cuvinte nu există o singură rezolvare pentru o serie de secvenţe comportamentale, respectiv pentru o funcţiune. Sunt tot atâtea rezolvări bune câte idei bune sunt, iar ideile bune în definirea unui spaţiu ţin de expresivitatea acestuia, de calitatea lor de a povesti. Spun toate acestea întrucât invazia de construcţii din Iaşi şi împrejurimi, din ultimii douăzeci de ani, nu e arhitectură. E o afirmaţie tranşantă. Pentru a putea fi susţinută, trebuie făcută o distincţie. Construcţia, ca structură tehnico-materială destinată unei funcţiuni, nu e cu necesitate arhitectură. Pentru a ajunge să spună ceva, o formă trebuie să adune într-însa vectori de inefabil ce îndeamnă la privit, la interogat şi interpretat, la poezie. În fapt arhitectura e o poezie a spaţiului. Din acest unghi, arhitectura e o personalitate aflată în dialog cu beneficiarii ei. Ea capătă chipul potrivit numai în măsura în care arhitectul identifică creator spaţiul acestui dialog.

Să privim acum puzderia de case din împrejurimile pitoreşti ale Iaşului, dar şi din interiorul lui. Au fost ocupate la întâmplare păduri, vii, livezi, păşuni. Înţelegem îndată că aceste construcţii nu au nimic în comun cu poezia, cu arhitectura. Problema pe care vrem să o punem nu este de a căuta vinovaţi, ci de a înţelege un fenomen. Dacă îl vom înţelege împreună, s-ar putea deschide calea unei mişcări estetice ieşene, chiar dacă răul făcut icoanei Iaşului e iremediabil, sau greu remediabil. Oricum e clar, răul nu s-a făcut cu premeditare.

Propun trei paşi în înţelegerea fenomenului pe care tocmai l-am circumscris. Primul e dependenţa economică mai degrabă decât dependenţa utilitară. E obstacolul cel mai greu de trecut al construcţiei spre arhitectură. Nu neapărat întrucât arhitectura ar implica cheltuieli suplimentare, ci întrucât lipsa resurselor conduce tacit la acceptarea soluţiilor nesemnificative. Determinarea economică e structurată în ţările dezvoltate. Marea masă a arhitecturii, aceea care asigură fondul figural al spaţiilor urbane şi care trebuie să fie cu necesitate ieftină, este controlată prin reguli clare, respectate cu stricteţe: aliniamente, înălţimi, culori, materiale, anvelope volumetrice. Ea asigură spre 90 % din necesarul de spaţii. Rămâne restului de 10 % onoarea de a susţine arhitectura de top. Ciudată la prima vedere, măsura ţine cont de o realitate. Nu oricine îşi poate asuma financiar arhitectura conceptuală. Stoparea devierilor spre non-valoare, spre “originalitate“ cu mijloace nepotrivite expresivităţii arhitecturale este posibilă prin reguli urbanistice comunitare respectate, nu discutate.

Al doilea pas e dependenţa de viziunea, de aşteptările beneficiarilor. Dintotdeauna ei dictează, prin temă, calitatea concepţiei arhitecturale. Istoriceşte sunt de două feluri. Promotorii de arhitectură. Aceia care au avut posibilitatea culturală şi materială să impună un stil, o viziune, întregii societăţi contemporane lor şi, deseori, urmaşe lor. Cealaltă categorie, cu arhitectură de factură socială, s-a consolidat în principiile ei de forţă în timp, prin revizuiri ciclice. E arhitectura aşa zis tradiţională. O casă nouă intră în totalitate într-un sistem de reguli perfecţionate din generaţie în generaţie. Din acest punct de vedere, satul românesc tradiţional ar putea să pară tare plicticos pentru citadinul de azi, cu toate acestea valoarea lui culturală este nepreţuită. Se vede asta la Muzeul Satului din Bucureşti, sau la cel de la Sibiu.

Astăzi nu mai există o susţinere oficială a arhitecturii şi nici exigenţele imperative ale unei culturi urbane consolidate prin reguli. În acelaşi timp beneficiarul obişnuit este derutat. În Iaşul antebelic existau opţiuni comunitare clare pentru o anumită spaţialitate. Să ne gândim la multele case realizate în haină stilistică modernistă, chiar dacă era simplificată, adoptată, îndulcită. Dar atitudinea către o viziune considerată progresistă, cu deschidere spre viitor era evidentă. Între miile de case contemporane nu se poate descifra nici o atitudine similară…

Ultimul pas ar fi să ne punem întrebări. Ce opţiuni posibile am avea? Am putea să ne gândim la o arhitectură susţinută de valorile, de sensibilităţile culturale ale regiunii noastre. După milenii de locuire, am putea identifica, fără îndoială, principii consolidate a căror asumare ne-ar ajuta la configurări spaţiale mustind de identitate ieşeană. E o dorinţă. În fapt nu există nici un fel de cercetare specifică în domeniu, capabilă să lanseze în orizontul cunoaşterii actuale astfel de idei. Am mai putea să ne dorim o viaţă ecologică, de protejare a spaţiului natural şi cultural, atât de la modă în lumea mare. Deşi cele două opţiuni nu se exclud, ecologismul, mişcare cu rezonanţă mondială, e capabil să ofere satisfacţii. Nu e reconfortant să poţi trăi curat, să nu murdăreşti, să nu infestezi, dar mai ales să nu consumi energii ireversibile? În fine, am putea observa că progresismul modernist din secolul trecut, are azi chipul high-tech. Tehnologia de vârf înglobată ne conduce la arhitectură inteligentă, la arhitectură instrument, la o casă alter-ego a persoanei.

Sunt tendinţe, mai sunt şi altele, ce pot susţine împreună poezia unui spaţiu, a unei case. Intervine aici creaţia, viziunea arhitectului ce ar trebui să atragă ca un magnet, prin stilul lui propriu, doritorii de arhitectură. Nu se întâmplă aşa…

Trăim într-un ocean informaţional orientat spre secvenţe de viaţă sterpe, nesemnificative. Ori arhitectura este gestul cel mai semnificativ al existenţei dintr-un spaţiu cultural.

Publicitate și alte recomandări video