Atletismul, mai prejos ca orice

De ce atletismul? Fiindcă indiferent unde ne aflăm, în Brazilia lui Neymar, ori în Australia lui Kyrgios, sau în Cehia lui Jagr, acesta este sportul primordial. Fie şi pentru explicaţia banală că strămoşul nostru, chiar în stadiul de primat, alerga după pradă, sărea peste râuri şi arunca în animale cu piatra sau cu suliţa lui de silex. Nu există niciun sport pe lumea asta, care să nu necesite pregătire atletică. Inclusiv şahul, spun unii.

De ce decrepitudine? Ultima medalie olimpică: 2008, Beijing, Constantina Diţă-Tomescu, aur, maraton. Ultima medalie mondială: 2009, Berlin, Nicoleta Grasu, bronz, disc. Ultimele medalii europene: Barcelona, 2010, Marian Oprea şi Nicoleta Grasu, ambele argint, triplusalt, respectiv, disc. Vorbim despre competiţiile în aer liber, fiindcă cele indoor nu se bucură de aceeaşi prezenţă a marilor vedete. Acum doi ani, s-au luat două medalii la europenele în sală, iar anul trecut, Andrei Gag a câştigat argintul la mondiale.

Jocurile Olimpice de la Londra din 2012  au rămas în istoria noastră ca fiind prima competiţie majoră postbelică la care România a participat şi n-a luat puncte, adicătelea clasări între primii opt în probe. O contraperformanţă fără egal? Nici pomeneală. A fost repetată cu brio la Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro.

Decrepitudinea continuă şi în 2017. La Balcaniada indoor de la Istanbul, România s-a clasat pe locul opt pe naţiuni, cu o singură medalie de aur (ştafeta feminină de 4X400) şi o droaie de argint şi bronz. Cu două decenii în urmă, era considerat un eşec îngrozitor dacă veneam de la Balcaniade cu mai puţin de 20 de titluri, adică medalii de aur. Există şi un revers, cu mireasmă de alibi pentru cei care fac numărătorile la Federaţie:  păi, la număr de medalii angro, am fost pe primul loc, tov… adică domnilor! Asta înseamnă potenţial, domnilor! Cu oleacă de noroc, jumătate din medaliile de argint şi bronz ar fi fost aur curat, domnilor!

Buuun, hai să înghiţim şi gogoşica asta cu potenţialul. Au venit Europenele indoor de la Belgrad. Adică fără multe dintre vedetele atletismului continental. De la noi, au fost şi Ancuţa Bobocel şi Bianca Răzor, vicecampionul mondial cu nume cinematografic, Gag, ba chiar şi Angela Moroşanu, reprofilată pe lungime.  În rest, anonimi. Ce pretenţii poţi să ai de la Anamaria Nesteruc sau Petru Rezmiveş? Obiectiv? O medalie şi 3-4 clasări între primii şase. În calitate de vechi iubitor al atletismului, mi-am permis să dau şi eu un pronostic. Gag între primii şase şi cam atât. Optimism vecin cu naivitatea. Dintre cei 14 sportivi trimişi să se plimbe în Serbia, am avut o singură calificare într-o finală. Ancuţa Bobocel, la 3000 m, clasată pe locul XI. Ancuţa are un alibi: proba ei, 3000 m obstacole, nu există în programul indoor, din motive lesne de înţeles. În vară, la Mondiale, toată crema atletismului mondial vine la Londra. Ne mai prezentăm?

Urmează marele "DE CE"! Fiindcă tot sportul românesc este în cădere. Dar căderea atletismului este cea mai dramatică. Pentru că nu avem concursuri interne. Şi dacă nu-s concursuri interne, n-ai cum să intri în competiţiile IAAF, cele mai multe, invitaţionale. Şi nu sunt concursuri, pentru că nu avem arene. Există un singur stadion din atletism, cel de la Arcul de Triumf, care poartă numele Iolandei Balaş, dar arată ca vai de lume. Nici moldovenii şi ciprioţii, oaspeţii tradiţionali ai bietelor noastre "Internaţionale" nu se mai înghesuie să vină. De ce n-avem arene? Nu-s bani. Păi de asta s-a renunţat la foste glorii pe post de şefi la FRA: Ce Iolanda? Ce Floroiu? Ce Sorin Matei? Ne trebuie un om cu bani acolo şi a venit. Formidabila Gabi Szabo a fost învinsă, dar măcar a venit omul cu finanţările. A promis concursuri IAAF de Grand Prix în România, construcţia de arene, schimbarea statutului antrenorilor (care produc juniori de talent şi îi dau mai departe pe drumul plafonării). Dar câte n-a promis, numai că bădia Sandu Ion de la Arad s-a dovedit ceva asemănător cu ieşeanul Adrian Pascal la handbal, de pe vremuri. Din rău în mai rău!

Cu vreo 2-3 decenii în urmă, Polonia era într-o situaţie asemănătoare. Dar au fost ceva oameni acolo, dintre gloriile de odinioară, care au făcut o treabă. Toată ţara leşească era plină de concursuri interne, chiar circuite, toate cu invitaţi de marcă. Scria pe site-ul Federaţiei lor. Pe site-ul FRA, ultima informaţie este recordul naţional stabilit de  Andrei Gag, anul trecut! Au fost şi piste, şi sectoare. S-ar putea să nu spună nimic faptul că prima naţiune la Europenele indoor a fost Polonia. Dar tot Polonia a fost prima şi în vara trecută, la Amsterdam, la aer curat. La noi, cine ia taurul de coarne?