Babele

La mine în sat, babele sunt o venerabilă instituţie. Monumente de hărnicie, răbdare, îndurare şi înţelepciune. Unele nici nu mai ştiu câţi ani au, dar sunt perfect informate despre evenimentele din lumea largă. Totul este analizat şi stabilit cu lux de amănunte. Într-o zi, una venea de la târg cu traista în spate, plină ochi. Trece un gospodar cu faetonul cu doi cai şi zice: ”Sui matuşî în caruţî; te-oi duci acasî”. Se-ncumetă baba şi urcă tot bodogănind a mulţămită, se aşază pe o scândurică, dar tot cu traista-n spate. După o vreme, gospodarul observă şi-o îndeamnă să pună traista în căruţă. La care baba îi răspunde monumental: ”ăra, măi tu, da’ nu distul cî m-a duci pi mini?”. Veţi spune că e şi naivitate şi prostie în răspunsul ei. De acord, dar e şi multă bunăvoinţă, cumsecădenie şi, cum spuneam capacitate de îndurare. Toată viaţa a cărat şi a îndurat, iar acum, plină de recunoştinţă demnă, voia să facă şi ea ceva, să nu care calul prea greu…

Ăştia suntem, aşa am trecut prin istorie cu traista-spate, cărându-ne nevoile supravieţuirii, dar mereu disponibili. Babele mele stau pe cuptor şi sunt greu de clintit în convingeri. Ancorate în veşnicie, nu au nici o teamă de moarte. În schimb au teamă de păcat, vor să se ţie curate pân’ la plinirea vremii. Au o credinţă oarbă: Iisus Hristos a fost trimis să le rezolve lor toate problemele şi musai le va informa când se vor întâlni. Până atunci, îşi dau cu părerea. Cel mai mult le displac politicienii, cu două excepţie: Bill Clinton şi Ion Iliescu. Ştiu ele de ce. Pe locul doi în clasamentul antipatiei sunt ţopârlanii, un soi de leneşi mai de la şes, care tulbură ordinea cosmică. Pe locul trei: ăştia cu barbă (cu excepţia popilor), care n-au cum să fie sănătoşi la mansardă.

În rest, viaţa curge liniştit. Iarna se vizitează, câte două, câte trei şi n-ai văzut poveşti, după ce perindă ştirile, se înţelege. Vorbesc aşa şi câte jumătate de zi, dacă-i sărbătoare, dacă nu – trei ceasuri acolo de obicei ajung, că-s mereu cu grabă. Vara nu mai spun, graba reduce summit-urile la cel mult două ore, că ”nu-şi văd capul de treabă”. Dacă prind o clacă ceva, ori un praznic, atunci conştiinţa le lasă şi mai mult. După două păhărele, n-ai văzut conversaţii încrucişate, blagosloveli şi toată rânduială. Asta e foarte important: să fii în rânduială, care nu e haznaua lumii, ci una tradiţională, meta-cosmică, ştiută numai de ele, şi pe care o păzesc aprig. La Biserică se adună soborul, când e cazul de a îndrepta evoluţii ce tind să scape de sub control. De multe ori le ajută şi popa cât poate, dar ele ţin dreptele rânduieli.

De pildă, e mare păcat să nu lucrezi pământul până cazi în brânci. E de neimaginat ce pedepse grele se pot abate dacă pământul rămâne pârloagă. Cel care nu poate, trebuie ajutat, cel leneş e ţopârlan. Mai sunt încă familii care urmează ciclul soarelui la culcare şi la trezire, fie vară, fie iarnă. Mai sunt persoane care n-au luat o pastilă în viaţa lor. Recent, unul de o sută de ani a dejunat liniştit apoi s-a întins puţin. Dumnezeu să-l ierte! Moartea vine atunci când pomul e copt şi stă să cadă. Dacă nu, te descântă iute o babă şi-ţi ia orice durere. ”Precum în cer, aşa şi pe pământ”.

De Bobotează se duc pe furiş la râu, fac dacă e cazul o gaură în gheaţă şi se înmoaie în apă aşa îmbrăcate, îngânând un descîntec. Până acasă li se prind ţurţuri de haine, dar n-am auzit să răcească vreuna. Magie creştină. O formă gnostică de reiterare ciclică, anuală, a botezului Domnului. Alt exemplu: am avut un copil bolnav cândva şi l-am dus şi-n sat, la părinţi. În jumătate de oră au venit trei preoţi acasă şi-n urma lor câteva zeci bune de babe, fiecare purtând câte un cadou şi-au petrecut în genunchi toată slujba, rugându-se murmurat. Forţa comunităţii sporea teribil puterea rugăciunii. Nu cred că Dumnezeu nu a fost mişcat văzând aşa o desfăşurare; eu nu voi uita niciodată imaginea acelei biserici ad-hoc vii, curate, puternice, deşi smerite şi îndelung răbdătoare în superba ei credinţă.

La mine în sat babele joacă. Se adună în şir indian câte 40, nici mai mult nici mai puţin, una nouă nu poate intra decât dacă moare alta, şi fac tot felul de figuri geometrice în deplasarea lor legănată, într-un ritm lent şi sacadat, plin de o magie aparte. Îşi cântă singure ceva mai mult a jale, dar cu cuvinte foarte şugubeţe şi tot singure se aplaudă. Au nişte cojoace lungi fără mâneci, să se vadă modelul de pe cămaşa cu mânecă largă, cheptare albe cu blană de dihor, foarte frumoase, pe cap o pânză albă groasă şi îmbrobodită, catrinţă, iar în picioare ciorapi albi de lână, lungi până la genunchi şi opinci. Şefă e prima din cârd, cea mai bătrână, apoi curg în ordinea anilor, uneori socotiţi incorect în favoarea tinereţii etc. Când te uiţi, simţi aşa un fior pe şira spinării. Este un dans de o solemnitate cu totul specială; încremeneşti pur şi simplu şi rămâi mult timp cu ritmul ăla foarte natural la urma urmei vibrându-ţi în tot corpul. Daci liberi şi nimic mai mult.

Poporul acesta are o capacitate de îndurare cum rar există, cel puţin în Europa. Nu cred că aceasta este neapărat o virtute, deşi are o anumită nobleţe, dar asigură perenitatea sub vremi, iar aborigenii şi-au bazat pe dânsa inclusiv creaţiile artistice, miturile şi riturile. Istoria ne-au făcut-o alţii; noi încă ne împăcăm bine cu geografia (vezi episodul cu avionul găsit de moţi). Acest popor poate fi distrus numai dacă i se ia pământul, dar osmoza omului cu situl e atât de puternică încât nu văd posibil aşa ceva. Avem rădăcini foarte vechi aici. O demonstrează magistral şi studiul monografic recent al prof. Florin Bucescu şi Viorel Bîrleanu, de la Institutul de Lingvistică, Istorie Literară şi folclor din Iaşi despre Stilul muzical arhaic din ţinutul Rădăuţilor (Ed. Muşatini, Suceava, 2013), pe care l-am savurat pur şi simplu. O babă de-a mea vă atrage privirile chiar pe copertă.

Pentru mine, baba e un concept cu semnificaţii profunde, ca în sanscrită. Denotă şi înţelepciune şi simplitate, respect şi nobleţe, amar şi spirit ludic, răbdare şi îndurare. Sunt vieţi împlinite care trăiesc în umbra Domnului, care şi-au respectat părinţii, bărbatul, copiii, animalele şi pământul. Identitatea lor e foarte bine definită pentru că nu au avut prea multe alegeri de făcut în viaţă. Au muncit şi au tăcut, astea sunt marile lor virtuţi. Mă uit în rândurile noilor generaţii… Găseşti foarte puţine care să muncească tăcând şi să tacă muncind. Babele mele au mobile şi scoarţe vechi şi busuioc la icoane, dar toate strălucesc de curăţenie. Aceeaşi curăţenie o poţi intui şi înlăuntru, dacă vorbeşti cu ele. E bine să le consulţi.