Bătaia la români

Bătaia e sfântă pentru foarte mulţi români. În continuare. Zic „în continuare”, pentru că ea, bătaia, se confundă cu însăşi istoria noastră. Dintotdeauna românul şi-a bătut nevasta sau copiii, căci el e „omul”, femeia e numai… femeie. Se zicea şi se zice, de pildă: „Acolo era un om şi-o femeie.”Aşadar, femeia nu-i om! Dintotdeauna cel mai tare (după cutume, după ierarhii sociale sau fiziceşte) l-a bătut pe cel mai slab. „Certarea părintească” era însoţită şi de bătaie, fiindcă, nu-i aşa? „unde dă mama creşte” sau, altă vorbă, „bătaia-i ruptă din rai”. Iar femeia trebuie bătută din când în când (măcar o scatoalcă acolo!), căci „femeia nebătută e ca moara neferecată”. Trebuie căpăcită, apucată de cânepa dracului şi băgată sub covată. Dă-o cu nasu-n scârnă – zice românul „verde” – că bărbatul după vână se cunoaşte şi femeia după ochi. Iaca aşa! Bate apa-n chiuă să s-aleagă untul; ori bate fierul până-i cald, că pe urmă bate-i urma cu ciomagul. Un dos de palmă nu strică niciodată! Până şi Dumnezeu „ne bate”, zice o expresie! Expresiile bătăii în limba noastră sunt cu nemiluita, aş ocupa tot articolul cu înşiruirea lor: a lua în tărbacă, a face chica măciucă (topor), a face burta (spinarea, pielea) tobă, a trage tapangele, a croi etc., etc. Ion Creangă îşi bătea ţiitoarea, pe Tinca Vartic, deoarece pe femeie trebuie s-o mai baţi din când în când, anume ca pe coasă – în gură. Recitiţi scena bătăii din casa lui Pavăl Ciubotariul sau Capra cu trei iezi şi veţi vedea ce înseamnă violenţa la români. Humuleşteanul avea concepţia obişnuită a ţăranului român de atunci. Dar nici intelectualul rasat Titu Maiorescu nu era prea departe de aceste păreri (despre concepţia lui faţă de femeie, G. Călinescu scrie nişte pagini copioase). Iar Sadoveanu îşi mardea şi el din când în când copiii. Autorii pomeniţi erau nişte intelectuali de primă mână. Vă închipuiţi atunci care era modul de gândire despre bătaie al omului obişnuit.

Bătutul slugilor era o practică curentă a boierilor noştri. Erau bătute atât de frecvent încât un proverb zice: „Cât ţine nunta (a boierului, se înţelege) slugile sunt scutite de bătaie”. Dacă Todirică bucătarul ardea sarmalele boierului, lua de la vătaf douăzeci şi cinci de biciuri „la scară”, adică la intrarea principală a casei. Asta în faţa tuturor slugilor, ca să le fie învăţătură de minte. Dacă Safta ţiganca se-mbăta şi nu potrivea bine apa de la feredeul (baia) cuconiţei, o lua şi ea pe cocoaşă. Când în 1821 (ne povesteşte minunatul Radu Rosetti) boierii au mers, cu tot cu slugi (de la bucătari până la lăutari), în bejenie la Cernăuţi, autorităţile austriece de acolo a interzis bătaia „la scară”. Boierilor moldoveni nu le venea să creadă. Cum se poate!?Să le interzică dreptul lor sfânt la bătaie? Până la urmă s-a ajuns la un compromis cu poliţia: boierii puteau să „certe” pe slugi, dar nu la scara cea mare care dădea spre uliţă, ci la alte scări care dădeau în curte.

La Securitate, se ştie, se bătea crunt. De exemplu,Gheorghe Ursu a fost ucis în bătaie. Cel care l-a omorât nu a intrat nici astăzi în puşcărie. Prin 1991 am discutat cu o femeie din Săliştea de Sus, Maramureş, care a avut legături cu Gheorghe Paşca, un partizan vestit al Maramureşului. Ileana Porumbului, aşa era numită în sat, a fost bătută crunt la Secu. Elisabeta Rizea povestea acelaşi lucru. Dar pe aceste femei de la ţară nu le înspăimânta atât de tare bătaia. Erau învăţate. De mici luau bătaie de la tată, de la fraţii mai mari, apoi de la soţ şi tot aşa. Ileana Porumbului spunea că pe ea o înspăimânta nu bătaia, ci atunci când o urcau într-o maşină neagră, închisă şi o ameninţau că o duc la Bucureşti. Se învârteau toată noaptea cu maşina în jurul satului, ca să o aducă la disperare. Pentru o ţărancă depărtarea, ruperea de locul natal era insuportabilă, nu bătaia.

Astăzi situaţia violenţei domestice este asemănătoare cu aceea a boierilor de la Cernăuţi de care am amintit mai sus: nu se face pe scara din faţă, ci pe scara din dos. În multe case ale românilor femeia sau copiii sunt bătuţi. Ştim cu toţii aceste lucruri – să nu ne dăm după deget. Dacă ajunge vreun copil la spital schilodit sau ars cu ţigara doctorii anunţă autorităţile. Însă în general domneşte o lege a tăcerii în privinţa bătăii. Vecinii tac, trecătorii tac când asistă la bătăi de ţigani, cu ţigănci aruncând cu copiii în bărbaţii lor (am văzut o dată o asemenea bătaie îngrozitoare). Sutele de ani în care bătaia a intrat în vâna noastră naţională vor fi greu de dat la o parte. Instanţele europene, cu limbajul lor aseptic, nu par a pricepe pe ce lume se află, nu par a înţelege greaua moştenire din mentalitatea noastră, pe care o tragem după noi.  

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video