Bogdan Bârleanu, la aniversare

Este socotit când hâtru, jovial şi boem, când visceral, temperamental şi sever. Nostalgic incurabil, amestecă bonomia, calmul şi impetuozitatea într-o formulă care-l face cu uşurinţă remarcat. Regretă smintelile prezentului, dar speră că se va găsi în cele din urmă axul bun, salvator. Este masiv în constituţia exterioară, delicat şi subtil în cea ferită privirilor grăbite. La cei şaizeci de ani tocmai împliniţi, pare un munte de om cu suflet (încă) adolescentin.

Să fie o asemenea aniversare moment de bilanţ? Este Bogdan Bârleanu la vârsta unei „dări de seamă” definitive? Sunt sigur că nu. Traseul profesional de până acum îl recomandă drept un pictor de succes. A avut privilegiul de a se naşte într-o familie cu ascendenţe artistice, tatăl său – Iftimie – fiind unul din sculptorii consacraţi ai vremii. Studiază pictura la Iaşi, pentru ca ulterior, din 1977, să se specializeze în muzeologie la Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Intră de timpuriu în miezul „lumii artei”, cunoscând îndeaproape personalităţi ale plasticii româneşti care i-ar fi putut deveni modele de urmat (Dan Hatmanu, Adrian Podoleanu, Corneliu Ionescu, Ion Irimescu…) . Se fereşte însă a-şi crea „atele” stilistice de împrumut, preferând o contaminare selectivă, dar şi o evoluţie solitară, uneori chiar împotriva curentului.

Debutează sub impresia tentaţiilor moderniste, mult mai asortate cu spiritual rebel al Capitalei. Prima expoziţie personală, cea din 1982, a fost considerată de bun augur, criticii de atunci (Vasile Drăguţ, Dan Grigorescu) pronunţând verdicte favorabile, încurajatoare. Are şansa de a călători în străinătate. În ţară, se anunţă a fi unul din liderii generaţiei sale. Împreună cu Traian Mocanu, înfiinţează la Iaşi „Atelier 35”, grupare interesată de o primenire a limbajului plastic autohton. „Germinaţii”, expoziţia de la „Cupola” (1996), surprinde prin ineditul perspectivei. Analitic, minuţios, „arheologizează” materia, o priveşte cu lupa biologului, căutând să-i dezvăluie secretele, să-i pătrundă intimităţile. Îl interesează mai puţin evidenţa suprafeţelor, cât imprevizibilul adâncimilor. Se distanţează net de conservatorismul plastic ieşean, centrat fatalmente pe o retorică a pitorescului – superficială, dulceagă şi facilă. Alte expoziţii personale în ţară şi străinătate, numeroasele reconfirmări critice, doctoratul în „arte vizuale” obţinut la Bucureşti (2008) sunt semne ale unei cariere situate predilect pe vectorul reuşitei. Celor interesaţi de amănunte biografice suplimentare le recomand excelentul album monografic realizat de Grigore Ilisei (foarte bine scris, documentat şi ilustrat – un model pentru producţiile de gen), lansat cu ocazia vernisajului consumat zilele trecute.

Fără niciun dubiu, Bogdan Bârleanu este unul dintre cei mai talentaţi artişti ai Iaşului. Deşi pictează mult, expune rar şi selectiv. Abilităţile coloristice, lejeritatea cu care schimbă registrele tematice şi formale, posibilitatea de a se „dedubla” cu uşurinţă, alternând subiectele grave, profunde, cu cele decorative, îl recomandă o dată în plus. Pictează anevoios, dar cu pasiune. Poate de aceea tablourile sale atrag privirea şi răsfaţă ochiul cu splendori nebănuite.

În expoziţia de la Muzeul Unirii, Bogdan Bârleanu abandonează abstracţia picturală, revenind la figurativ. De altfel, studiile de peisaj şi crochiurile florale par a-i fi pe moment popasurile favorite. Returul clasicist este oarecum capricios, autorul refuzând – cel puţin cu această ocazie – atât portretul, cât şi naturile statice. Cum ar trebui privită replierea artistului ieşean spre la vocabularul tradiţiei, după ce a experimentat cu fervoare mulţimea ereziilor avangardiste? Este un recul involuntar? Sau, dimpotrivă, unul premeditat? Marchează într-adevăr un pas înainte, „cu accente de modernitate”, cum s-a afirmat la vernisaj?

Cred că astăzi este tot mai greu să te impui în artele vizuale valorificând soluţii moderniste sau extensii ale acestora. Nu-i mai puţin adevărat că acestea sunt şi opţiunile validate estetic de critici, curatori şi galerii. Returul la clasicism poate fi seducător, profitabil în plan personal, imediat, dar nu mai mult. Din această perspectivă, calităţile atribuite unei lucrări, laudele conjuncturale aduse unui autor se convertesc automat în vulnerabilităţi şi defecte.

Spre deosebire de mulţimea artiştilor limitaţi în posibilităţi, Bodgan Bârleanu poate fi şi clasic, şi modern în egală măsură – după dispoziţie şi împrejurări. Pictează pentru propria-i plăcere, dar şi răspunzând aşteptărilor publicului pe care l-a fidelizat. De aici, oscilaţiile, fluctuaţiile, tatonările, avansurile şi revenirile, căutările fără şir. Chiar dacă justificate în contextul aniversar, tentativele de bilanţ riscă să devină parţiale, provizorii şi irelevante, pentru că – n-am niciun dubiu – la proxima expoziţie personală, peste cinci ani (probabil), Bogdan Bârleanu va surprinde din nou. Cel puţin la fel de plăcut. 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)