Brexit-ul pe înţelesul meu

Sigur veţi fi aflat déjà de la oameni mai competenţi ca mine despre implicaţiile dramatice ale Brexit-ului de joi. Veţi fi aflat cum a căzut lira sterlină la un minim neatins din 1985 încoace, despre cum au reacţionat bursele, despre un posibil nou puseu de criză economică mondială, despre incertitudinile privind viitorul UE şi, nu în ultimul rând, despre cum ne va afecta Brexit-ul pe noi ca ţară şi, mai ales, pe conaţionalii noştri (sute de mii) care trăiesc şi muncesc în Marea Britanie. Nu vreau să mai adaug aici o părere despre toate astea, ar fi plictisitor chiar şi pentru mine. Vreau în schimb să vă povestesc despre trei lecţii pe care cred că le putem învăţa din întâmplarea asta. 

1. Îmbătrâneşti? Fie-ţi frică de tine, nu de cei mai tineri.

Dacă te uiţi pe statisticile referendumului, ce-ţi sare în ochi în primul rând e hăul imens care-i desparte pe tineri de bătrâni în opţiunea pro sau contra Brexit. Doar în vremurile bune ale FSN-ului lui Ion Iliescu din anii ’90 am mai văzut o asemenea ruptură între generaţii. Britanicii peste 65 de ani au votat masiv pentru ieşirea din UE, tinerii până în 35 de ani, la fel de masiv împotrivă. Ce i-a mânat pe bătrânii britanici să voteze împotriva dorinţei celor mai tineri? Un pic de istorie. Bătrânii britanici nu sunt săracii ţării, cum sunt majoritatea celor de la noi. Au crescut şi au trăit în cea mai prosperă şi fericită perioadă din istoria ţării lor şi sunt principalii beneficiari ai construcţiei europene de după al doilea război mondial. Au pensii mari, pe care nu le vor mai prinde multe generaţii de-acum încolo, au case confortabile, îşi petrec verile în staţiunile Europei calde. Şi totuşi, se tem de ceva. Se tem că liniştea în care-şi digeră bătrâneţea fericită le-ar putea fi tulburată de zgomotul inevitabil al celor care vin din urmă. Se tem nu pentru viitorul celor mai tineri, ci pentru imediatul lor. Şi pentru asta au fost dispuşi să-i sacrifice pe toţi ceilalţi. Egoismul bătrâneţii fericite e uneori feroce.

2. Eşti o verigă din lanţ. Dacă te rupi, nu lanţul suferă.

Că lumea e tot mai interconectată e déjà un truism, la fel cum e şi prostia de a încerca să te izolezi de ea. La câteva ore după Brexit, Marea Britanie a pierdut o sumă echivalentă cu contribuţia ei pe 15 ani la bugetul Uniunii Europene. And still counting, vorba lor. Sigur, implicaţiile negative sunt şi vor fi globale, dar dacă cineva va pierde masiv din toată nebunia asta, acel cineva e britanicul. Uniunea Europeană nu e doar o sumă de ţări între care circulă liber bani, mărfuri şi persoane, ci şi unul dintre cei mai importanţi poli de putere din lume. Marea Britanie a ales să părăsească acest pol şi  să se descurce pe cont propriu. Sună frumos, romantic şi înălţator. Dar UE n-a fost gândită, nu este şi nu va fi un incubator pentru bebeluşi neînţărcaţi care sug autonom de la o ţâtă comună şi anonimă. Nu e nici un business în care dai un tun, îţi iei mălaiul şi-ai plecat. Şi asta nu pentru că ar fi imoral, cui îi pasă de asta, ci pentru simplu fapt că odată ce-ai trântit uşă în urmă ta ,mălaiul ăla deja şi-a pierdut valoarea. Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, că să vorbim doar de cele mai puternice economii europene, n-au decis la un moment dat să fie împreună într-o uniune  pentru că se iubesc, ci pentru că doar aşa puteau fi mai puternice şi mai prospere. Iar într-o lume precum cea de azi, a fi împreună a devenit o necesitate vitală. UE fără Marea Britanie nu va mai fi ce-a fost, dar Marea Britanie fără UE va fi cu siguranţă mult mai puţin. Canalul Mânecii nu arată la fel dacă te uiţi de pe insulă sau de pe continent.

3. Eşti mai prost decât crezi. Me included.

Parafrazez din declaraţia de ieri a unui proprietar de pub londonez, citat de The New Yorker: Cel mai popular "sport” practicat vreodată de această naţie era să-i trateze pe americani ca pe nişte idioţi. Când au votat ieri, concetăţenii mei n-au realizat că vor distruge acest tezaur naţional. E o zi neagră. Sper doar că în noiembrie (luna alegerilor prezidenţiale din SUA), americanii să recupereze şi să devină din nou mai proşti că noi.

Un studiu foarte recent descoperea că cei mai mulţi dintre utilizatorii de net, seduşi de titlurile textelor care le cad sub ochi, sunt mai predispuşi să le dea share decât să le citească (mi s-a întâmplat şi mie, şi nu o dată). Asta este o veste teribil de proastă. Nu doar că ne lăsăm manipulaţi în masă de titluri pompoase, alarmiste, înşelătoare sau de-a dreptul mincinoase, de care e plin internetul, dar le mai şi răspândim cu sârg. Dar poate asta n-ar chiar atât de grav, dacă intoxicarea n-ar fi însoţită şi de sentimentul că suntem mai informaţi ca oricând şi, prin urmare, mai deştepţi.   

Campania pro-Brext a abundat de minciuni. Una dintre cele mai nocive şi de succes avea să fie recunoscută ca atare, a două zi după vot, de chiar unul dintre liderii campaniei, toxicul Nigel Farage, liderul partidului de extremă dreaptă, UKIP. Mă-ndoiesc că mulţi dintre cei care au crezut-o, n-o cred în continuare. Pentru că, ştim de când lumea, o minciună face deseori mai mult decât o mie de dezminţiri. Pentru că aşa e mai comod.  Pentru că, vorba aia, hai să nu lăsăm niciodată adevărul să strice o ştire bună.