Cărăuşii şi smârcul

Pe dealul Doamnei curge pârâul Doamnei, care se formează pe la mijlocul dealului din doi afluenţi, două ramuri, care la noi se numesc craci. Între cracii Doamnei se afla un loc pârloagă al nimănui sau, mă rog, al tuturor, cu tufişuri şi scaieţi, pe care noi, copiii, păşteam oile şi caprele. Prin locul acela stufos urca gâfâit un drum. Nici nu apucai să porneşti căznit la drum, că te întâmpina, chiar la marginea drumului, crâşma lui moş Leon, unde îşi făceau veacul o samă de cărăuşi în aşteptare de muşterii.

Peste drum de crâşmă era o râpă, în care ne jucam noi, ne speriam printre bozi şi cătină, ne uitam cum se pârcesc vacile-Domnului, dădeam foc la cartuşele găsite în malul râpii, căutam bombe de la război, şi unde colega mea de joacă Silvica-Puţica mi-a arătat… dar mai bine am să vă spun altădată ce mi-a arătat. Pe malul râpei, cărăuşii lăsau caii şi, fiindcă bietele dobitoace aveau mult de aşteptat, cineva cu inimă de creştin încropise la marginea râpii, chiar pe buza ei, un conovăţ pentru cai, care la noi se mai numea şi stănoagă, adică un fel de balustradă, ca să spun pe limba voastră, capete de logo. Conovăţul era făcut din doi ţăruşi zdraveni, pe care se fixase un leaţ de paltin de vreo trei metri, leaţ care ajungea cam la pieptul unui om.

Trebuie spus că respectivul conovăţ nu are nici o legătură cu realităţile străine de ethosul nostru, nefiind inspirat de stinghia aceea din faţa saloon-ului, de care îşi leagă cowboy-i caii, ci îşi are sorgintea în vâna noastră naţională, ieşind la lumină din mintea românului şi din nevoile poporului nostru. Conovăţul cu pricina servea cailor îndelung răbdători, care erau legaţi acolo, dar servea mai cu samă oaspeţilor crâşmei, care, din când în când, ieşeau în fugă din crâşmă, traversau repejor drumul, se apucau zdravăn de leaţul de paltin şi vomitau excedentul de rom, de secărică sau jamaică. Uneori vomitatul, care la noi se zice borât, se săvârşea în colectiv: ieşeau trântind uşa crâşmei câte doi-trei cărăuşi deodată, treceau drumul în fugă, se rezemau de conovăţul mântuitor şi debordau în grup. Necesitatea borâtului în colectiv era la fel de importantă ca necesitatea înţeleasă a muncii colective în societatea sărăcialistă, care se instaura ţeapăn chiar în anii aceia. Borâtul în grup devenea astfel extrem de firesc, cum se bea în tovărăşie arvona la iarmaroace sau cum toţi se închinau la un ison, când le intra în casă popa cu icoana şi feleştiocul de Bobotează. Faptul ţinea de o anume educaţie cărăuşească; până şi şuvoiele de borâtură şi râgâiturile aferente căpătau în grup o anume normalitate de ritual, un hieratism rural aborigen, aşa cum Ion Glanetaşu săruta pământul.

După ce-şi goleau burţile, cărăuşii se întorceau în crâşmă cu paşi clătinaţi, cu lacrimi în ochi, ca, imediat după aceea, să-şi continue treaba, mâncând şi bând cu poftă înzecită, dar mai mult bând, căci, nu-i aşa, mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie. Iar tanti Lucica, nevasta tinerică a lui moş Leon, le umplea repede stacanele cu jamaică sau tulburel, bălăngănindu-şi cu bucurie ţâţele printre cărăuşi ca clopotele cele mari de la biserică când cheamă la mare sărbătoare. Iar când îşi făceau plinul din nou, cărăuşii iarăşi treceau în fugă peste drum, cu ochii cât cepele, cu ghiciuştile în mâini (fiindcă un cărăuş adevărat nu lasă niciodată ghiciuşca din mână, ferita sfântu‘!), şi se propteau în conovăţ. Cai şi oameni stăteau alături la conovăţ într-o deplină comuniune: bieţii cai şi bieţii oameni! Caii, cu ochii lor mari şi umezi, se uitau pieziş la stăpânii lor, oamenii, care se purtau ca nişte măgari. Şi caii se smulgeau înapoi scârbiţi, când vedeau cum oamenii murdăreau în graba eructatului leaţul alb, ros de hamuri. Ba chiar Ticuţă a lu‘ Trasnaie, un flăcău din Deal, se jura că a văzut cu ochii lui şi a auzit cu urechile lui cum Magdalena, iapa lui Ilie Râpă, râdea de el, fluturându-şi buzoaiele dăbălăzate, rânjind şi mihohoind. E drept, lumea zicea că pe Ticuţă ista l-o scăpat mă-sa de la sân când era mic şi-o căzut în cap, aşa că se cade să fim îngăduitori cu el: el nu ar fi vrut să fie aşa, însă natura i-o luase înainte.

Dar uite că m-am luat cu vorba şi… Am să vă mai vorbesc mai încolo de Ticuţă… Cărăuşii aveau la crâşma lui moş Leon treaba lor şi asta datorită smârcului mare şi întins, care se afla la jumătatea drumului pieptiş ce urca printre cracii Doamnei. Ţineau la smârcul ista cum ţinea Ion Glanetaşu mai sus pomenit la pământul lui Vasile Baciu. De acolo, de la smârc, le veneau bănişorii, fiindcă cei mai mulţi călători, mai ales cei cu un singur cal la atelaj, nu puteau trece smârcul fără ajutor. Asta se întâmpla mai ales toamna, când începeau ploile şi era drumul desfundat, şi pe urmă primăvara, când se desfunda din nou. Uneori smârcul nu scădea până-n vară şi unele guri proaste spuneau că dinadins cărăuşii adânceau smârcul şi aruncau acolo căldări cu apă. Numai că aiestea erau vorbe… Cine să facă asemenea ruşine satului nostru?

Aşa că ajutorul venea de la cărăuşii de la crâşma lui moş Leon şi de la caii acestora priponiţi la conovăţul cu pricina. Intra câte un muşteriu sfios, uitându-se ca curca-n lemne, iar nenea Vasile, starostele neales, dar netăgăduit al cărăuşilor, îi arunca o privire de expert şi îl lua imediat în primire: „Doriţi (Vrei – după caz) un cal?” La răspunsul piscuit al omului, „da”, nea Vasile zicea într-o doară: „Gheorghe, mergi tu? Că prea ţi-ai ros turul pantalonilor de când stai”. Gheorghe însă nu prea ar fi vrut să meargă, deşi era rândul lui (cărăuşii se rânduiau dinainte între ei): muşteriul era un amărât cu cotigarul plin de mobilă jerpelită adusă de la demolări – ce bani să câştigi de la unul ca ista? „Am uitat orcicul acasă”. „Îţi dau eu orcic”. „Da‘ am ştreangurile înnădite. Să meargă Timpuţă”. Timpuţă era numele de recunoaştere printre cărăuşi a lui Ticuţă despre care v-am vorbit. „Ei, dacă ai ştreangurile slabe, să meargă atunci Timpuţă”. Ticuţă, săracu‘, fiind mai tânăr printre cărăuşi şi cam tralala, se târguia o vreme cu omul şi mergea el.

Alţi muşterii însă erau mai căpăţânoşi… (fragment).