Cât de bun bârfitor eşti?

Într-o carte simpatică, scrisă de profesorul britanic Robin Dunbar, Grooming, Gossip and the Evolution of Language (1996), se avansează ipoteza că dezvoltarea abilităţii umane de a vorbi a avut ca motor bârfa. Demonstraţia e inteligent condusă, iar stilul e cât se poate de agreabil, adică lipsit de ţâfnologia care face indigeste multe lucrări ştiinţifice româneşti. Vorba premierului, pe unii nu-i ţine ficatul să macine aşa ceva. Oare din acest motiv creşte numărul profesorilor care decid să renunţe la manualele şcolare?

Să revenim, mai bine, la cartea reputatului primatolog şi psiholog de la Universitatea din Oxford. Facultatea de a vorbi e strâns legată de mărimea laboratorului de idei, imagini şi cuvinte care este creierul. Un copil rosteşte primele cuvinte la vârsta de un an şi jumătate. Până atunci, însă, el deprinde esenţele procesului comunicativ, de la gest la vorbă. Până la vârsta de şase ani, copilul stăpâneşte 13.000 de cuvinte, iar în pragul majoratului mândrul şi frumosul tânăr este posesorul unui bagaj lexical de aproximativ 60.000 de cuvinte. E drept că unii dintre oamenii de sticlă pe care îi zărim aproape zilnic la televizor nu par să adeverească estimările psihologilor evoluţionişti, însă aceasta e altă poveste. E ca şi cum fiecare dintre noi ar învăţa câte un cuvânt nou la fiecare 90 de minute, dar se vede că unii de-ai noştri trăiesc bine şi liniştiţi reluând papagaliceşte aceleaşi cuvinte o viaţă întreagă.

Deşi cântăreşte doar 2% din greutatea corpului, creierul uman consumă 20% din energia zilnică. Urmarea logică a acestei constatări ar fi că dacă vrei să ai o siluetă de invidiat, trebuie să te pui serios cu creierul, nu cu burta, pe carte. Nu degeaba se zice în popor „Capul face, capul trage”. Dacă ar fi un memory stick, creierul ar avea o capacitate de stocare echivalentă cu 2,5 PB, adică 2,5 x 10¹⁵ biţi. Pe un petabyte de memorie încap aproape 14 de ani de filme HD. Te-ai gândit vreodată că viaţa ta e o telenovelă HD care la un moment va fi putea fi descărcată într-un gadget şi mai încăpător? Până atunci e bine să reţinem că, în raport cu mărimea corporală, creierul uman e de nouă ori mai mare decât ar fi normal. Dar, în lumea creierelor, mărimea e o problemă spinoasă. Cu cât creierul e mai mare, cu atât poate fi mai rău. Nu degeaba se zice în popor „Prea multă minte strică”. Da, dar şi prostia i-a dat pe mulţi afară din casă!

Ceea ce caracterizează viaţa socială a hominidelor este interesul acordat lucrurilor mici cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi. Sub acest aspect, nu suntem diferiţi de cimpanzeii pe care îi putem vedea în documentarele difuzate pe canalele tv de popularizare a ştiinţei. Ca şi noi, maimuţele antropoide adoră să-şi petreacă timpul împreună, iar legăturile dintre membrii unui grup sunt atât de puternice încât supravieţuirea devine incertă dacă un individ rămâne, din diverse pricini, izolat de ceilalţi. Ca şi cimpanzeii, oamenii tind în mod instinctiv să stea împreună, să se alinte, să se despăduchească (mai ales cu vorba), să dea piept în piept sau să manifeste interes – real sau disimulat – pentru mărunţişurile din existenţa altora: când, unde, cu cine s-a văzut, ce a zis, ce a făcut, şi tu ce ai crezut?, dar el cum a reacţionat?, zău? In-cre-di-bil! De aceea, atunci când vorbeşti despre alţii, nu uita că şi ei te-au luat la ochi, aşa că, la un moment dat, blana ta nu va scăpa nescărmănată. Nu degeaba se zice în popor „Prostul moare de drum lung şi deşteptul de grija altuia”.

Tendinţa către pălăvrăgeală pare a fi tot atât de naturală pentru oameni ca şi sunetele scoase de maimuţe în diverse împrejurări. Bârfa cimentează şi desface alianţe şi prietenii, aprinde conflicte şi întreţine inegalităţi sau eliberează reziduuri care altfel ne-ar otrăvi viaţa şi nu ne-ar mai permite să dăm liniştiţi bineţe nesuferiţilor care n-au altă treabă decât să se amestece în vieţile noastre. Cu alte cuvinte, bârfa reglează temperatura relaţiilor dintre indivizi, dar este mai importantă observaţia că bârfa dezvăluie abilitatea umană de a ne pune în pielea celuilalt, de a presupune ce gânduri, ce temeri şi ce speranţe are altcineva.

Bârfind, îţi faci publicitate şi presă bună pe seama celuilalt. Să fie, deci, adevărat că bârfitorii talentaţi au o bună reputaţie? În fond, astfel de oameni nu au altceva mai bun de făcut decât să bată toaca vorbelor cu spor – un bârfitor experimentat e ca un negustor de diamante, cuvântul lui cântăreşte greu – şi nu vedem de ce nu ar fi aşa, în condiţiile în care, atunci când vorbim, lanţul de cuvinte pe care îl rostim e organizat fără legătură cu subiectul abordat. Putem la fel de bine să conversăm despre vreme, despre vecini, despre originea speciilor sau despre teoria relativităţii valorificând aceeaşi rutină de construcţie verbală. Dacă adăugăm că biomecanica rostirii e un produs derivat al felului nostru de a ne hrăni, atunci spusa cum că cineva mănâncă sau mestecă vorbele (proprii ori ale altcuiva) încetează a fi o biată metaforă.

Iată, dragi cititori, o portretizare ispititoare a locvacităţii fiinţelor omeneşti: mama natură ne-a înzestrat cu un creier mare ca să încapă în el cât mai multe vorbe mici.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi