Câte ceva despre lirica lui Adrian Alui Gheorghe

Lirica lui Adrian Alui Gherghe posedă ceva din „colocvialitatea" interioară a colonelului Aureliano Buendia din Veacul de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, personaj care, aflându-se în faţa plutonului de execuţie, îşi rememorează anumite fapte şi întâmplări petrecute în copilăria, adolescenţa şi tinereţea sa tulbure, căutând să le decripteze sensurile legate de destinul său. În esenţă, colonelul e un singuratic, un taciturn, care-şi duce pretutindeni cu el obsesiile, presărate cu semne şi inscripţii depozitate în memoria ancestrală a seminţiei sale. Odată cu vocaţia militară, Aureliano îşi descoperă şi vocaţia poetică. Zdrăngănitul armelor şi conflagraţiile îl împing spre meditaţie. Întors după o lungă perioadă de peregrinări beligerante în satul său natal, Macondo, împreună trei iubite din multele ce l-au însoţit pe câmpul de luptă, el îşi abandonează trupul în hamac, odată cu cele cinci volume de versuri, pe care le aruncă în fundul unui cufăr vechi, rămas, probabil, de pe vremea lui Melchiade, încercând să uite de el şi de lume. Personajul liric ce îşi face simţită prezenţa în textele poetului Adrian Alui Gheorghe e bonom. El îşi împărtăşeşte, străfulgerat de tot felul de trăiri, stările interioare tuturor acelora care au dorinţa de-al asculta. Gesturile sale sunt largi, grandilocvente, străbătute de un fior aristocratic. Confesiunea, contorsionată de nelinişti şi combusitii interioare pe cât de logice, pe atât de delirante. Zidul pe care-l are în spatele său, plin de însemne, e la fel de solid şi iluzoriu ca însăşi viaţa sa, ce i se derulează în faţa ochilor. În acest sens, versurile din amplul său poem, publicat în revista Convorbiri literare, sunt revelatoare.  Legat la ochi, autorul îşi accesează viziunile. El stă singur în faţa unui pluton de execuţie invizibil compus dintr-o infinitate de oglinzi în care se răsfrânge chipul său bonom transfigurat de teama de moarte. Clipele ce i se perindă prin faţa ochiului interior se dilată scurgându-se peste peisajul din jur. Din ascunzişul memoriei sale, acoperite de hărţi vechi ale unor ţinuturi inexistente, năpădite de pucioasă şi fum, se nasc amintirile trăite şi netrăite, sub forma unor spirale şi cercuri, culori şi sunete, pierzându-se din intimitatea prezenţei în „intimitatea absenţei”, într-un circuit ritualic al unor „ceremonii insidioase”, prin care „cântecele de îngropat pe cei vii” se amestecă, trecând printr-un Maelstrom verbal pe cât de spectaculos, pe atât de anxios, cu cântecele destinate morţilor. Pentru a-şi accesa poemele sedimentate undeva în buzunarele ascunse ale memoriei sale ancestrale, poetul Adrian Alui Gheorghe are nevoie de acest exerciţiu de prestidigitaţie spirituală. Şi anume, el trebuie să-şi închipuie că moare aici, în faţa unui pluton de execuţie, alcătuit din multiplicarea propriului său eu în chip de pluton, pentru a renaşte în altă parte. Pentru fiecare poem inspirat pe care-l scrie poetul apelează la acest truc. Gloanţele pornesc de pe ţeava puştilor îndreptate spre pieptul său deschis, nu ajung însă niciodată la ţintă, dar nici nu se întorc – cum se întâmplă în poezia lui Matei Vişniec – la locul lor, ci, lovind sternul, se transformă în metafore. Poetul, desigur, simte pe sub coaste lovitura lor, dar în loc să sufere jubilează. Ameninţarea imaginară a morţii îi deschide în piept supape nevăzute spre transcendent. Odată cu teama imaginară îi pătrunde în suflet şi un nou suflu vital, încărcat de premoniţii şi trăiri halucinante. Arta aceasta de-a te afla într-un mod imaginar în faţa unui pluton de execuţie acţionează ca un drog, intensificând trăirile şi deschizând calea paradisurilor artificiale cântate de Baudelaire.

Desigur, imaginea poetului Adrian Alui Gheorghe are puţine puncte comune cu cea a fascinantului personaj al lui Marquez. Trăsăturile fizice îi diferenţiază. Aureliano Buendia e slab, osos, cu pomeţii proeminenţi şi mustaţă groasă. Constituţia autorului Îngerului căzut e una robustă. (Apropo de asta: în fotografiile postate pe Facebook din anii tinereţii, Adrian Alui Gherghe apare ca un tânăr slab, cu pomeţii ieşiţi în afară, transfigurat de o privire ce scrutează adâncul eului. Aşa l-am cunoscut şi eu în acea vreme. Prin urmare, asemănarea sa cu Aureliano Buendia e izbitoare. Cu trecerea anilor, trupul său a luat o altă conformaţie.) Diferă probabil şi caracterul. Atunci ce-i apropie? Nimic altceva decât, poate, obsesia faţă de artă. Dar bine, colonelul e un războinic, nu un artist. Da, e un războinic, am putea spune, dar un războinic care mai întâi a fost artist. Peştişorii de aur pe care Aureliano i-a turnat retras în laboratorul alchimic amenajat de tatăl său, Jose Arcadio Buendia, asistat de Melchiade, nu reprezintă altceva decât chintesenţa poeziei. Apoi Aureliano a fost fascinat de arta războiului. Adrian Alui Gheorghe e atras şi el de luptele politice interne, pe care le-a comentat în rubrica sa din ziarul Ceahlăul, susţinând PNL-ul. Personajul lui Marquez e şi el un adept al liberalismului. El iese din starea sa de amorţeală poetică pentru a lupta împotriva conservatorilor. Cruzimea războiului îl inspiră. Colonelul nu uită însă de menirea sa artistică şi, în perioada cruntelor sale conflagraţii, cinci tomuri de poezie le arde cu propria sa mână în semn de autopedepsire pentru atrocităţile comise asupra semenilor. Şi pe Adrian Alui Gheorghe bătălia politică purtată în paginile cotidianuluiîl inspiră. El scrie nu numai poezie, ci şi proză, şi eseuri. Spre deosebire de eroul lui Marquez, el nu renunţă la creaţia sa, ci o dă publicităţii. Inserţii din volumul Ce rost are să trăieşti în România tranziţiei? trec, transfigurate, în proză, dar şi în poezie. Amplele sale poeme scrise în ultima perioadă cred că-şi au rădăcinile aici. Îl apropie de personajul lui Marquez şi amplul poem Autoexecuţia. Din când în când, imaginea colonelului Aurelino Buendia e translată peste scena simulării execuţiei tânărului Dostoievski în Piaţa Semionovski din Sanct Petersburg, situată nu departe de fortăreaţa Petru şi Pavel, locul de detenţie al lui Feodor Mihailovici. Execuţia condamnatului la moarte Dostoievski urma să aibă loc în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1849. Autoexecuţia lui Adrian Alui Gheorghe are loc în fiecare zi. Poetul trăieşte până la paroxism aşteptarea clipei finale, conştient fiind ca şi eroul din Idiotul că „principala şi cea mai groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că… peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai să mai fii om şi că asta-i absolut sigur”. Chinurile aceste îi conduc paşii spiritului spre poezie. Amânată mereu clipa finală – „mai amân o zi, două, o toamnă" – îi redeschide ochii spre transcendent, spre „fisura din perete ce se întinde” dinăuntru în afară, în timp ce „oamenii din jur se îndepărtează” unii de alţii ca într-o secretă înţelegere”, iar sufletele trec din golul unui eu în golul altui eu încărcate cu graţia şi indiferenţă pe care numai iubirea ţi-o poate da. Autoexecuţia are loc într-un cadru atroce, marcat de semnele unei apocalipse interioare ce împinge „bucăţi mari de noapte” să se reverse peste „valurile dimineţii”. Bântuit „de pofte alchimice” poetul vede cum oraşul „se retrage între zidurile sale de/ carne", în timp ce „cometele sparg vitrinele cozile lor mari/ fac să strănute gropile comune/ iubirile şi absenţele comune” în timp ce poeţii, accesând o altă realitate, „readuc/ toate lucrurile la locul lor”, determinând istoria să-şi continue cursul ei fără sens. Astfel că lumea devine „din ce în ce mai puhavă”, umplându-se de „munţi, de câmpii, de drumuri”, iar „ploaia smulge bucăţi mari din cer/ ca pe nişte hălci de carne/ dintr-un trup fără noimă”. Prin spărtura norilor apare „chipul lui Dumnezeu/ aplecat peste o carte/ citind biografiile sentimentele” şi gândurile muritorilor risipite peste „lutul  înfăşurat în drapele".

Pe fundalul acesta deprimant, poetul îşi scoate „trupul din casă", momindu-l să meargă mai departe spre locul unde va cădea sub „o ploaie de pietre”.

Stăpânind ca nimeni altul, după propria-i mărturisire, „arta ţesălatului de cai morţi”, şi „a deşălatului de inorogi”, Adrian Alui Gheorghe, prin efortul şi dezinvoltura cu care trece de la poezie la roman şi de la roman la carte de eseuri, e unul dintre poeţii marcanţi ai generaţie optzeci, poet al cărui parcurs ne va oferi multe surprize. Poemul Autoexecuţia trebuie privit, în acest sens, ca o mărturisire de credinţă.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist