Câteva cuvinte despre Tăceri

După Elegii safice, Ed. Studis, Iaşi, 2010, şi Candele în timp, Idem, 2011, Aurora Ştef se adresează din nou publicului cu volumul Tăceri, Ed. Pim, 2013. “Public” e un fel de a spune, întrucât autoarea nu agreează luminile rampei, preferând discreţia, în acord cu substanţa poemelor sale. Volumele evocate definesc o personalitate bine conturată, pentru care poezia este, asemenea respiraţiei, un mod de a spune că ea este imanentă fiinţei omeneşti. Cititorul descoperă o poezie de o tulburătoare sinceritate şi naturaleţe. Poemele respiră o gingaşă feminitate, melancolie, visare. Poeta Aurora Ştef a parcurs poezia feminină a lumii, de la Sapho (inspiratoarea unuia dintre volume) şi până la Magda Isanos ori Ana Blandiana. Ecourile discrete din creaţia acestora trimit nu atât la expresie cât la atmosferă. E o poezie când duioasă, când melancolică şi tristă, când temătoare, când înaripată de speranţe. Spaţiul privilegiat al poetei este cel al amintirii, al regretului, al detaliului arheologic, restituind clipe dintr-o biografie regăsită. Aşadar, nu pe terra ferma este brodat imaginarul poetic al autoarei, ci, ca să-l evoc pe Andrei Pleşu, în interstiţiul vag perceptibil, acolo unde puţine priviri năzuiesc să descifreze semne.

Tăceri, volumul recentisim, pare să fie conceput ca o sinteză a celor precedente şi o escală de reflecţie înaintea scrutării altor orizontori. Tăcerea este spaţiul discreţiei premeditat asumate, al trăierii sub corola amintirilor, al restituirii în filigran a trecutului. E atâta delicateţe în rostirea sentimentelor şi a stărilor sufleteşti, încât senzaţia pe care o ai, citindu-i poemele, este aceea că oricând poţi rupe vraja, printr-un singur gest ori o privire indiscretă. Labirint construit cu migală din tăceri, universul Aurorei Ştef este cel al feminităţii în căutarea unui echilibru etern fragil, ce se tot îndepărtează, pe măsură ce te aventurezi pe cărările lui. “Nu-mi lua tăcerea dintre gânduri/ Mai lasă-mă să rătăcesc” – sunt versuri emblematice pentru starea de spirit a poetei şi starea de graţie a poeziei. Ele definesc o poetă a desăvârşitei discreţii, a spaţiului diafan al trăirii. Rostindu-le, poeta pare să ne invite să nu-i tulburăm liniştea, să nu-i pretindem explicaţii. “Uneori/ înţeleg/ câtecul tăcerii” – se confesează autoarea într-un alt poem (Uneori, pag. 37). Soarele “apune în palmă”, alteori “de orizont mă ascund” (Ibidem). Tăcerile sunt materia acestei poezii de o rafinată delicateţe. Ele spun mai mult decât rostirea şi infinit mai mult decât verbul înaripat. În interstiţiu, adică în universul său predilect, nu e “Nici toamnă, nici iarnă/ întins este griul,/ adâncă tăcere/ Nici toamnă nu este,/ prea-i semnul tăcut” (Între anotimpuri, pag. 32-33). Atmosfera are uneori irizări bacoviene, ca în poemul evocat, o încărcătură de melancolie şi tristeţe, mai puţin descompunerea sfâşietoare a materiei.

Poemul omonim, Tăceri, este şi ars poetica. Rostit cu o admirabilă economie de cuvinte, de parcă materialitatea lor ar putea să strice echilibrul, poemul curge, bacovian, ca o respiraţie intersectată de gânduri abia rostite: “Îmi port tăcerile cu mine/ Carapace grea, de cuvinte/ Mereu neajunse pe buze/ Ascunse-n adâncimi de gânduri/”…

Amintiri, remuşcări, tristeţi… Scrisori ce nu au mai plecat,/ Ce nu aşteaptă un răspuns,/ poveşti dintr-un amurg ratat/ sau despre zări ce n-au ajuns,/ înşiruiri de-ntrebări,/ suflete închise-n arabesc,/ tristeţi de-o clipă sau chemări. (Scrisori, pag. 69)

Timpul a încremenit în piramide, ca în poemul Egipt, unul dintre cele mai reuşite, într-o tăcere adâncă şi misterioasă. “Vis, prizonier în piramide” este Egiptul, spaţiu peste care tăcerea s-a aşezat ca o lespede. Peste viaţa lui, cândva glorioasă, fremătând de idealuri, muzica celestă a harpelor îi acompaniază tăcerea eternităţii: “Muzici de harpe-n cer trecute/ îţi însoţesc adânca noapte/ la fel ca Isis, vie-n moarte,/ ce se-ntoarce să te asculte”. Vanitas-vanitatum este istoria, răstignită pe altarul tăcerii şi a curgerii cosmice a timpului. Iar după toată zbaterea lumii, în goană spre deşertăciune, tăcerea eternă pare că închide ciclul, pecetluind curgerea timpului.

Tăceri este o carte de subtile reflecţii şi suave, adesea sfâşietoare tristeţi, care dezvăluie o sensibilitate de excepţie. Tăceri. Am spus deja prea multe cuvinte despre starea de graţie şi melancolie a poetei Aurora Ştef. Promovată (doar dacă şi doamnia sa va dori), am convingerea că poeta va fi o voce inconfundabilă a poeziei de azi.

Mihai Dorin este istoric şi publicist