Cine iubeşte Iaşul?

Viziunile apocaliptice pot deveni obsesive. Să răspunzi la întrebările din titlul unui cunoscut tablou al lui Gauguin, de unde venim, cine suntem, încotro mergem nu e uşor nici măcar în cheiedogmatică. O cercetare continuă a ontologiei şi destinului unei comunităţi ar putea ilumina frecvent idei, idealuri de împlinit. Sau, într-o analiză sardonică, ne-am putea trezi cu toate opţiunile blocate în fundături. Cum se vede „dulcele târg“ dintr-un punct de observaţie subiectiv, nu zic nu, dar atârnat de afectivitatea simpatică a unei speranţe firave, nemuritoare? Se vede mărginit în colb. Strălucesc ici colo forme şi peisaje părăsite. Nu se mai impune cu nimic din ceea ce l-ar putea face un astru emanând prospeţime, vitalitate. Se întâmplă aşa nu din sărăcire. Se întâmplă din demonismul intereselor prozaice. Din risipa de energii pe mărunţişuri, pe idei moarte sau disipate în vânt. Cultura lui, istoria lui, serviciile lui, industria lui, oamenii lui… Vorbe goale de substanţa comună generatoare de viziune ce ne-ar putea reaşeza în noi înşine. Ar trebui să fiu mai coerent. În fond, vor spune cei ce-mi iubesc ideile ca piperul pe rana proaspătă, n-ai fost şi dumneata, mata, tu, la cârmă? E ciudat cum de mai cred unii că problema Iaşilor e doar a unei persoane. Una de ieri care n-a făcut ce trebuie, iar următoarea n-a putut face ce trebuie şi tot aşa. Să fiu iertat, doar un… prostuţ poate gândi aşa. Orice “personalitate“ prezentă clamează punctul zero şi orientarea unică, viguroasă spre orizonturi… necunoscute. Aşa gândeau comuniştii. Pentru ei trecutul era atât de putred încât nu se putea construi nimic pe el. În cazul nostru ne referim nu doar la construcţii, la investiţii. Se gândeşte cineva să construim mentalităţi productive? Când vorbesc de dezvoltare din nimic am în minte două ţări, Germania şi Japonia. Ambele şi-au risipit resursele, energiile într-un imens efort autodistructiv. Totuşi au revenit rapid în topul actorilor ce dirijează destinul lumii. Prin ce minune au reuşit? Este prea limpede răspunsul, prin oameni. Circulă o poveste adevărată despre miracolul japonez de până mai ieri (mai nou se aude că au şi ei probleme cu criza). Merită s-o auzim întrucât ne poate da idei. Se zice că, după căderea celor două bombe atomice, samuraii au acceptat înfrângerea cu moralul la pământ. Economia distrusă, imperiul colonial de unde veneau resursele naturale dispărut, populaţia decimată. Ce-ar mai fi fost de făcut într-o atare situaţie? O sinucidere colectivă? N-au fost prea departe… Dar nu. Împăratul le-a cerut o strategie de salvare pe douăzeci de ani. Aici să punem accent pe un amănunt: a cerut ca salvarea să fie gândită de japonezii însuşi, nu prin alte ţări… Ce e misterios, în comparaţie cu noi, este că oamenii aceia năpăstuiţi de marele război au reuşit să pună la punct căile de urmat pentru a redeveni una dintre cele mai puternice economii ale lumii.

Avem şi noi, ieşenii, nişte similarităţi retorice. Şi noi am ieşit din comunism cu economia distrusă. Cu pierderi masive de populaţii, 20% în ansamblu, 30% din populaţia activă. Suntem şi noi un centru situat într-o zonă fără resurse, ba chiar săracă, degradată… Avem însă şi ceva care ne distinge net. Noi nu putem să căutăm să găsim împreună calea către succes a comunităţii noastre. Sunt specialişti prin facultăţi, sunt politicieni multilaterali şi isteţi, avem, ne lăudăm mereu cu asta, resurse umane calificate şi policalificate. Avem, cu alte cuvinte, materia la fel de cenuşie ca a fiilor de samurai. Numai că a noastră, în ansamblul ei suferă de schizofrenie. Luată în parcele mici sclipeşte. Dar ce ne facem că e nevoie de gândire în parteneriat, măcar pe căprării de interese?! La modul ideal îmi imaginez că, în ciuda tuturor dificultăţilor de comunicare, şi a mulţimii de interese individualiste, un imperialism al intereselor ieşene ar fi încă posibil…

Cineva, câţiva, vor sări îndată la gâtul meu: eşti într-o ureche! Cum să-ţi treacă prin minte să compari împărăţia japoneză cu democraţia ieşeană. Chiar aşa, cum de mi-a trecut prin minte? Iaca mi-a trecut, întrucât principiile dezvoltării sunt aceleaşi în toată lumea. Oamenii diferă. Acum e momentul să hotărâm cât de repede: Suntem deştepţi, inteligenţi, capabili, aşa cum tot auzim mereu din propriile noastre surse? Dacă e adevărat, nu e nici o piedică să găsim împreună căile bunăstării. Asta dacă putem defini bunăstarea şi dacă înţelegem filozofia lui “împreună“. Dacă e fals, ar trebui s-o recunoaştem deschis şi, mai ales, să nu ne mai facem iluzii. În situaţia tristă în care convenim că suntem incapabili, şi acesta ar fi un pas de smerenie pozitiv (!), poate că n-ar fi lipsit de interes să apelăm la… management străin…

În concluzie, întrebarea din titlu rămâne valabilă, cine iubeşte atât de mult Iaşul, încât să fie capabil să gândească, să muncească pentru comunitate, pentru istoria şi viitorul ei, iar nu doar pentru interesele personale sau de grup? Cine şi, la fel de important, câţi. Dacă am fi destui poate că am putea gândi împreună, desenându-l frumos, la icoana Iaşului dintotdeauna. Fie numai ca exerciţiu intelectual.