Colivia

E drept că acum două stagiuni (2012-2013) s-a mai montat Pălăria florentină de Eugène Labiche, numai că, în ciuda unor asemănări de ordin regizoral (Hadji-Culea lăsându-se uşor influenţat de Purcărete), acum se lucrează altfel cu actorul (scoţându-l în evidenţă individual sau în grupuri mici, iar nu în cohorte), chiar dacă e vizibilă şi libertatea lăsată acestuia/acesteia de a explora şi a da din roluri anterioare sau din modul în care reuşeşte să construiască independent.

Georges Feydeau e mai interesant ca autor imaginativ de spectacol prin didascalii şi indicaţii de scenă decât Labiche, intervenţia regizorală fiind incontestabilă în fluenţa pe care o dobândeşte mizanscena (în acord cu rapiditatea succesiunii quiproquo-urilor în piesă). În cazul lui Silviu Purcărete au fost necesare eforturi mai mari pentru actualizare, existenţa unui concept regizoral funcţional, însă, mi-a scăpat cu desăvârşire. Acum, decorul se schimbă între cele trei acte cu o rapiditate demnă de secolul XXI, secolul punerii în scenă, actorii sunt prezenţi printre modulele în mişcare, maşiniştii în negru, însemnaţi prin iniţialele recognoscibile (TNI) sunt la vedere, modalitate a teatrului postmodern. În rest, se rămâne undeva între clasic (costumele) şi modern (valorificarea cu succes a absurdului).

Dincolo de ceea ce oricine poate identifica (o comedie de situaţii, dar şi de limbaj), conceptul regizoral are în vedere ideea (ce nu-i e străină nici lui Feydeau) că omul nu-i decât o marionetă (şi aici se poate jongla, în funcţie de epocă – a destinului, a societăţii, a prejudecăţilor, a celorlalţi, a responsabilităţilor, a amanţilor ori a triunghiurilor amoroase etc.). Explicitarea conceptului regizoral se face abia la final, prin folosirea păpuşăriei umane (human puppetry). Până atunci, spectatorul este ţintuit în convenţia teatrală clasică, îmbucurătoare pentru un anumit tip de public, realmente o colivie pentru un altul.

Din toată distribuţia, de altfel foarte generoasă în roluri, Horia Veriveş/ Bouzin construieşte în cea mai mare măsură paratextual. Până la momentul în care personajul revine pentru o umbrelă uitată, acesta mânuise deja cu dezinvoltură umbrela, căutându-i un loc potrivit pentru a putea fi uitată, despicând firul vodevilului în patru, de un comic savuros: a uita sau a nu uita umbrela; am uitat să uit umbrela; dacă (nu) îmi amintesc să uit umbrela etc. De altfel, tot el este cel care anunţă la final ideea postmodernă a morţii autorului, tot în cheie comică: vânat de poliţie, se avântă prin intervalul dintre balustradele de la casa scării, rostind tendenţios: ”Posteritatea mă va răzbuna”.

Călin Chirilă (generalul spaniol, Irrigua) e responsabil aproape total de comicul de limbaj din spectacol, cu menţiunea că în cea mai mare parte acesta derivă din text. Un actor care are nevoie de susţinere regizorală pentru reuşita actoricească, Călin Chirilă s-a bucurat în ultimul timp de cele mai ieşite din tipare roluri pe scena TNI, fie că ceea ce am expus drept condiţie a fost îndeplinit, fie că nu. Ceea ce l-a condus mai departe, înspre îmbinarea rigorii construcţiei cu riscul improvizaţiei şi al comunicării directe cu publicul. Din păcate, rolul de compoziţie realizat de Andrei Sava/Antonio, aici un fel de aghiotant al generalului, în serviciul şi la ordinele acestuia, este secund şi nu îi permite să se manifeste mai mult, însă atât cât este, e un foarte reuşit contre-emploi (de obicei, distribuit în roluri de sensibilitate şi fineţe, acum Andrei Sava devine marionetă de gradul al doilea, marioneta unei alte marionete a dragostei, hidos (se sugerează un ochi lipsă, menţinându-l mereu închis) şi limitat prin servitute şi comportament milităros. Un nou din păcate, Ada Lupu/Viviane, deşi adorabilă, se bazează prea mult pe gestică şi se face prea puţin auzită/vizibilă ca voce/prezenţă scenică.

Ionuţ Cornilă/Fernand şi Puşa Darie/Baroana descind din Pălăria florentină, însă nu aş putea afirma că joacă la fel. Un actor implicat în rolurile cu care se întâlneşte, Ionuţ Cornilă ar fi putut să joace acum şi la polul opus (maximum de detaşare, ironie şi cinism), însă păstrează acestea din urmă în doze mici, pentru a fi presărate ici-colo, preferând să trăiască rolul într-o manieră care îl caracterizează şi nu poate deveni un reproş. Puşa Darie e foarte reţinută, cred că a atins deja stadiul când un artist nu mai are nevoie de efort pentru a se evidenţia. Un stadiu care nu ţine de vârstă şi nici măcar de experienţă de rol, cât de talent. Foarte rezervat îl regăsesc şi pe Emil Coşeru/ Firmin.

În majoritate, actorii trupei ieşene joacă de multe ori previzibil. Cu stupoare am observat că nu prea le ies cântările. Or, în secolul XXI, cu sau fără vodevil, fără song (nu mai zic, dans şi imagine scenică, ultima nu neapărat prin proiecţie) cam nu prea ai ce face în teatru. Foarte uzitată este tehnica aparteului (plecând de la text), explicând pe viu un termen de dicţionar teatral absolvenţilor de studii de actorie sau regie.

Deşi în această commedia dell’arte cu roluri foarte mult tuşate (Haruna Condurache/ Lucette, Petronela Grigorescu/ Marceline, Irina Răduţu Codreanu/Nini etc.) şi accente de comedie absurdă, ai uneori senzaţia că fiecare vorbeşte (artistic) pe limba lui, iar alteori că scopul e de a aduce actorii în prim-plan, în armonie pe scena ieşeană, spectacolul îşi află în cele din urmă o voce proprie, dictată de conceptul amintit (teatru de marionete în teatru) şi de publicul-ţintă menţionat la început. În plus, consider că e nevoie de lecţii teatrale fără pretenţii, de texte clasice bine montate, fără alte veleităţi.

(Colivia/ Un fil à la patte de Georges Feydeau, traducerea: Gabriel Avram, regia: Cristian Hadji-Culea, distribuţia: Haruna Condurache, Petronela Grigorescu, Puşa Darie, Ada Lupu, Irina Răduţu Codreanu, Catinca Tudose, Brânduşa Aciobăniţei, Delu Lucaci, Ionuţ Cornilă, Călin Chirilă, Daniel Busuioc, Constantin Puşcaşu, Horia Veriveş, Gelu Zaharia, Emil Coşeru, Andrei Sava, Constantin Avădanei, Sorin Cimbru, Radu Homiceanu, decor: Ştefan Caragiu, costume: Rodica Arghir, premiera naţională: 23 aprilie 2015, Sala Mare, Teatrul Naţional ”Vasile Alecsandri” Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală