Caută 
1 MIN
În decembrie 1931, Nechifor Crainic scria: „Ce trăim în interiorul ţării? O criză cumplită care, în sentimentul exagerat al momentului, ia proporţiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenţa politică, versatilă şi deprinsă cu gimnastica excrocheriei, a şi găsit explicaţia: criza noastră e produsă prin repercusiune de criză mondială. Prin urmare, dacă e să căutăm un vinovat al restriştei cumplite pe care o trăim, acest vinovat nu e altul decât criza mondială. Cu alte cuvinte: nimeni nu e de vină. Inoculaţi, conducătorii noştri politici şi-ar fi făcut datoria, dacă nu năvălea peste noi criza mondială. Să reţinem această abilă sustragere de la responsabilitate, care e specifică mentalităţii democratice.“
E un text uimitor de potrivit actualităţilor româneşti din ultima vreme. Se răsfrâng din el două învăţăminte. Una, în acţiunile noastre zilnice uităm, nu ştim, nu punem la temelie experienţa esenţială a istoriei. În consecinţă, ne condamnăm la repetarea erorilor. A doua, criza ca fenomen, întrucât e privită doar din perspectiva materială, e o constantă a oricărei comunităţi şi a oricărei persoane. În fapt cine se poate declara, dintr-o asemenea unilaterală perspectivă, sătul? Cine poate clama public, sau pentru sine însuşi, m-am săturat de bani, de avere, nu mai vreau nimic în plus. Este evident. Sub umbrela goanei după avuţii, viaţa noastră, a urmaşilor noştri va evolua într-o criză perpetuă.
În realitate, adevărata criză e spirituală. E morală. E o criză de comunicare. Ne ascundem sufletul după ziduri oarbe de interese meschine, prost mascate. Nu vrem decât să păcălim, să trişăm, să furăm, să ne descurcăm mai bine decât celălalt. În acest scop nu mai formăm grupuri, echipe capabile să ducă la capăt o muncă în folosul coechipierilor şi al comunităţii. Formăm, în schimb, haite de indivizi înfricoşaţi de pierderea pătrimii primite de la stăpânul căruia îi slujim în vremelnicie. În haosul de imoralitate, de încredere, cine mai poate fi îndreptăţit cu bune intenţii? Absolut nimeni… Nici primarul, nici portarul, nici coţcarul, nici anonimul ce îşi lansează ideile la adăpost. Prin urmare, de ce aş fi crezut eu, arhitect şef al Iaşilor între 1994 şi 2004? Sună pompos, a domnie lungă şi responsabilă. Cum ai fost zece ani şef… ce ai făcut? Cum ai făcut? Întrucât nu orice fel de şef, ci… arhitect şef. Oare ce va să însemne asta? Păi arhitectura e arta configurării spaţiului. Şi atunci, nu-i aşa, cum de n-ai putut, domnule arhitect şef, sau chiar “Stimate “, să nu faci din oraşul nostru o culme a artei urbane? Dar arhitectura mai înseamnă valoare estetică inestimabilă. “Vedeţi cărămida asta? A întrebat la o conferinţă marele arhitect amical F.L. Waight. E un obiect banal. Costă un singur cent, daţi-mi-o şi o voi face să valoreze greutatea ei în aur!” Păi dacă e aşa, domnule fost arhitect şef, de ce n-ai îmbogăţit oraşul încât şi noi, cârcotaşii lui ascunşi în unghere anonime, să ne fi îmbogăţit cu mai multe astfel de cărămizi? Astăzi, de bună seamă, dacă îţi făceai treaba, Iaşul n-ar mai fi fost în criză…
Eu unul am recunoscut întotdeauna că nu am fost omul cel mai potrivit pentru această funcţie. În 1992 când primăria căuta arhitect şef, nimeni dintre cei mai potriviţi ca mine nu s-au grăbit să preia o asemenea funcţie. Până în 1994 au fost epuizate alternativele posibile. În lipsa de altceva am fost numit în funcţie. Şi… oricum, atunci când am plecat, am plecat din proprie voinţă pentru a lăsa locul altora mai buni. Sper din tot sufletul ca cei ce au urmat să fie mult mai buni. O comunitate progresează numai dacă în sânul ei se nasc oameni potriviţi puşi în locurile potrivite. „Omul sfinţeşte locul“ spune şi un proverb românesc. Au fost vremuri în istoria noastră, când şefii responsabili urmăreau personalităţile pentru a profita, în interesul comunităţii, de priceperea lor. Bunăoară regele Carol I. Principatele încă erau sub ocupaţie turcească. Rădulescu Motru, făcând parte dintre întemeietorii filozofiei româneşti, îşi terminase studiile la Berlin. Era, nehotărât, în gazdă la Bucureşti. Nu ştia ce să facă. Tatăl, un boiernaş din Oltenia, îl trimisese la studii în Germania. “Vii de acolo ori jurist, ori economist, nimic altceva!“ Sunase porunca. Ori el făcuse studii strălucite de filozofie. Ce să faci cu filosofia în Bucureştii acelor ani? Dar mai ales, cum să-i spună bătrânului Motru că el a cheltuit o mulţime de bani pentru a studia cai verzi pe pereţi? Trăind încă în asemenea dubii se trezeşte cu trimisul domnitorului Carol I. “Domnia sa v-a fixat o întrevedere!“. Mirat, tânărul filozof s-a conformat. “Domnule Motru, i-a spus Carol. Ştiu că v-aţi remarcat în Germania în domeniul filozofiei. Uite, vreau să întemeiez o bibliotecă în Bucureşti pentru Studenţi. Toate ediţiile ale celor mai importante edituri din occident vor fi achiziţionate şi puse la dispoziţia cititorilor. Am nevoie de un administrator. Nu vreţi dumneavoastră să fiţi directorul Bibliotecii?“ “Vă închipuiţi ce fericire pentru mine.“ Se va destăinui Motru mai târziu. “Ce putem dori mai mult: să fiu undeva, într-o margine de lume şi să am la dispoziţie toate noutăţile la zi din gândirea occidentului.“ Am acceptat îndată.
Până să vedem deznodământul, este interesant, pentru mentalitatea noastră, un episod intermediar. Studenţimea din Bucureşti francofonă până în rărunchi, era răzvrătită. O formă de răzvrătire era nefrecventarea bibliotecii.
“Ei, domnule Motru, se interesa Carol din când în când, au început să vină studenţii la Bibliotecă? “Au început… majestate. Dar… ştiţi, studenţii, dacă au nevoie de unele părţi din cărţi… ştiţi, preferă să le rupă şi să studieze acasă. Ce să fac. Să-i prind, să-i pedepsesc?” „A, nu, domnule Motru. Aşa se întâmplă cu oamenii dintr-o ţară înapoiată. N-au respect faţă de cultură. Uite. Fă o listă cu toate cărţile vandalizate şi cât au costat, şi o listă cu cele cumpărate ca să le înlocuim şi punele preţul. Afişează totul la vedere.”
Spre surprinderea mea, zise iar Motru, când au văzut ce valori distrug, fii de ţărani nu le-au mai rupt. Vedeţi aici, stimate ieşean anonimu, câtă cunoaştere şi grijă poate să aibe un şef adevărat faţă de cei pe care îi păstoreşte.
În fine, cu timpul, Motru a început să fie liber de constrângeri materiale. Devenise un filozof cunoscut. Administrarea bibliotecii devenise o povară. Dar cum să se fi dus la salvatorul lui pentru a-i spune că nu-şi mai doreşte slujba? Exact în acele momente, Motru a fost chemat iarăşi la Rege. “Domnule Motru, îi spune acesta, nu se cade ca o personalitate ca dumneavoastră să-şi piardă timpul în administrarea unei biblioteci. Uite, s-a înfiinţat la Universitate catedra de filozofie, nu vreţi s-o preluaţi dumneavoastră?“
Cam aşa a ieşit România din umbraorientului. Dacă la începutul domniei lui Carol I, la expoziţia de la Paris, România era percepută ca o ţară occidentală, la finalul domniei era deja integrată civilizaţiei occidentale. Probabil că asemenea principii de guvernare ar fi valabile şi azi. Despre un astfel de suflu nou în viaţa noastră comunitară vreau eu să vorbesc. Ne interesează aici cât de buni sau cât de răi au fost cei dinainte sau cei de acum. Contează numai cât de buni putem fi cu toţii de acum înainte…
Ioan Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
