Consideraţii hermenăuce la Iohannes Ramus

Injurie şi elogiu. Asocierea elogiului şi injuriei, sub forma blestemului de încântare, e procedeu literar vechi-vechi. Încă Rabelais îl foloseşte.

Iată începutul Prologului la Gargantua: „Băutori multiluştri şi voi sfinţiţi preascumpi! (trad. Romulus Vulpescu). Şi sfârşitul aceluiaşi Prolog: „ Şi ascultaţi, capete de măgari mâncate de sfrinţie, nu uitaţi să ridicaţi un pahar în sănătatea mea; pe urmă n-o să mai avem nimic de împărţit împreună” (trad. Alex. Hodoş). Gogol zice şi el: „Dracu’ să vă ia, stepelor, că prea sunteţi frumoase”. Admiraţie cu injurie! Creangă spune, prin gura lui moş Nichifor: „’Tă-vă pustia, privighetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!” Expresia îi provoca delicii lui G. Călinescu. „Moşul” nu mai putea dormi „de răul nebunelor istor de privighetori” şi mesajul lui erotic subversiv către jupâneşica Malca capătă această formulă de admiraţie injurioasă. Cum ne arată Bahtin, lauda şi ocara la un loc ţin de limbajul pieţei publice, lauda fiind ironică şi ambivalentă, învecinându-se cu înjurătura; lauda poartă în ea ocara. Înjuri lăudând şi lauzi ocărând.

De unde se vede că marii scriitori sunt meşteri la blestemăţii asemeni lui Dănilă Prepeleac, cel care îl întrece în blestemat şi pe dracul. Ca să închei şi eu în ton, scriitorii sunt, cum zice M.R. Paraschivescu în Cântice ţigăneşti, daţi în Paşte. Sau să le urez cu urarea părintelui Ilie Cleopa: „Mânca-v-ar raiul!”

                                                      *

Două imagini plastice legate de mireasă. Mai tot românul cititor de carte are în minte şi, poate, în inimă imaginea Smărăndiţei popii, care „plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dânsa”. Chiar dacă nu se mai practică, obiceiul gătitului miresei cu obligatorul plâns al acesteia a rămas în ethosul românesc. De aici poate şi imaginea pregnantă a Smărăndiţei plângând, după ce face „pocinogul” cu „sfântul Nicolai cel din cuiu”. Desigur că şi Creangă a avut pe Smărăndiţa în inimă toată viaţa, dovadă şi emoţia puternică când, peste ani, Smărăndiţa, acum preoteasă, l-a vizitat pe scriitor. Căci această imagine dă la iveală, ca într-o străfulgerare şi cu discreţie, relaţia erotică prepuberală a lui Nică cu Smărăndiţa. Refuz să mă gândesc cum ar trata unii scriitori de azi o asemenea relaţie.

Cealaltă imagine este de o ironie ucigătoare, swiftiană. După ce nurorile o bat pe soacră, îi străpung limba cu acul şi îi presară pe aceasta sare şi piper, o aşază în pat, „într-un aşternut curat”. Şi aici naratorul, care pe tot parcursul poveştii oscilează între atitudinea de condamnare a soacrei şi de falsă compătimire, notează: „ca să-şi mai aducă aminte de când era mireasă”. „Răutatea” observaţiei pseudo-neutrale depăşeşte în cruzime până şi bătaia dată de nurori. Ne-am îngrozi, dacă nu am şti că asistăm la o farsă comică. La fel se întâmplă în O noapte furtunoasă. Dacă s-ar schimba puţin tonalitatea piesei, limbajul ei, am asista la o dramă. Totuşi, imaginea soacrei pe patul morţii comparată cu aceea a miresei în patul nupţial ţine de carnavalesc, de lumea pe dos şi de neruşinarea populară. În mentalul popular există şi astăzi o astfel de percepţie. Am asistat la o înmormântare într-un sat mai răznit de lumea „civilizată”. Un gropar a coborât în groapă, ca să pună capacul pe sicriu şi să bată cuiele. Înainte de a pune capacul a aşezat pe o ureche căciula mortului, un om de vreo şaizeci de ani, zicând: Aşa să se ducă la fete pe lumea cealaltă – cu căciula pe-o ureche. Bineînţeles, fetele de la oraş ale mortului au fost oripilate de gestul groparului, însă acesta acţionase după o altă cutumă.