Caută 
3 MIN
\N
Când liderii ţării ajung să se contreze pe tema securităţii naţionale, care dintre ei nu-şi merită locul?
Războiul din Ucraina – putem să numim aşa evenimentele din ţara vecină – s-a apropiat deja la mai puţin de 200 km de extremitatea estică a României. Era uşor de prevăzut că episodul anexării Crimeii de către Rusia va inflama imediat regiunile ucrainene unde populaţia rusofonă este consistentă, chiar dacă nu majoritară. Acum, tot sudul Ucrainei a luat foc. Evenimentele sângeroase care au avut loc la sfârşitul săptămânii trecute în Odessa, cel mai mare oraş din sud, au arătat că pretenţiile teritoriale ruseşti merg cel puţin până la vechea graniţă a României de pe Nistru.
Regiunea Odessa, care „îmbracă” mai mult de jumătate din graniţa estică a Republicii Moldova, are o populaţie de aproape două ori mai mică, la o suprafaţă aproximativ egală. Din cele 2,4 milioane de locuitori, circa un milion se concentrează în zona oraşului Odessa. Aici încă mai locuiesc câteva zeci de mii de vorbitori de limbă română, dar nu pentru aceştia s-a grăbit premierul Ponta să ceară întrunirea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Poate că subiectul ar fi fost inclus totuşi printre motivele convocării CSAT – între care cel mai important viza integritatea şi securitatea Republicii Moldova – dar preşedintele Băsescu s-a grăbit şi el să-i taie macaroana lui Ponta, afirmând că o reuniune a Consiliului pe tema evenimentelor din Ucraina a avut deja loc. Au fost, de fapt, două: prima, pe 22 februarie, ziua detronării preşedintelui ucrainean de atunci, Viktor Ianukovici, de către Parlamentul de la Kiev în urma manifestaţiilor de amploare care cuprinseseră inclusiv Cernăuţii, iar a doua pe 26 martie.
De atunci, situaţia s-a înrăutăţit continuu în ţara vecină. În plus, la fel ca şi în România, 25 mai este zi de vot în Ucraina. La ei anticipate, la noi europarlamentare. La români, confruntarea electorală e un fel de încălzire pentru prezidenţialele din noiembrie. Nici un domeniu n-a scăpat neatins, până şi securitatea ţării a devenit teatru de luptă între premier şi preşedinte. Primul a susţinut că ne paşte un război, pentru ca apoi să retracteze, celălalt a replicat că CSAT nu e club de dezbateri, pentru ca apoi să vină totuşi cu ceva argumente privind situaţia de dincolo de graniţa de est a României. Ambii au dat asigurări că nu e niciun pericol pentru ţara noastră, dar acesta este singurul lucru pe care nu s-au contrazis. În rest, în spatele discursurilor s-au putut întrezări interesele politice ale fiecăruia. Dacă acestea stau înaintea românilor, atunci cei doi lideri vremelnici ar face un mare bine să se ofere voluntari pe frontul din Ucraina şi să devină eroi.
E adevărat că istoria se repetă, dar nu trebuie confundat războiul ruso-ucrainean cu cel NATO-iugoslav din care România a avut, să recunoaştem, partea sa de profit. Altfel, s-ar putea ca propagandei ruseşti să i se dea apă la moară să afirme că România n-ar rezista mai mult de 30 de minute unei invazii. Ştim şi noi deja de vreo 25 de ani, poate şi mai bine, că acolo unde nu-i cap e vai de picioare. Iar dacă sunt prea multe e jale.
