Cu Neagu şi fără Neagu

“În jurul Cristinei Neagu se poate construi o mare echipă.” Vorbele acestea aparţin unei pesonalităţi din handbal care, cel puţin teoretic, trebuie să aibă mai multă greutate decât cele ale multor trolls de pe bloguri, aflaţi în căutare de mituri destructibile, mai ales acum, în pauză de Simona Halep. Cuvintele acestea aparţin uneia dintre cele mai mari jucătoare din istoria handbalului românesc, Mariana Târcă, în prezent antrenoare la Corona Braşov. Este cea care, dacă vă mai aduceţi aminte, a fost jignită cu ani în urmă de Gheorghe Tadici, cel care se crede egalul rusului Evgheni Trefilov, atât în materie de antrenorat, cât şi de bădărănie (Nu-l ajunge, nici într-una, nici într-alta). Şi care a fost răzbunat crunt, nu de Mariana, ci de Anja Andersen, o jucătoare fabuloasă devenită o antrenoare excentrică, dar care i-a servit lui Tadici şi României cea mai amară lecţie de handbal. Eliminarea de la Campionatele Europene (în calitate de antrenoare a Serbiei) a echipei încununate cu argintul mondial cu câteva luni în urmă la Moscova. A fost unica ediţie europeană de la care România a lipsit şi lumea se tot întreabă dacă atunci cauza a fost clasa Anjei sau mârlănia lui Tadici. “Performanţele” ulterioare ale danezei dau un răspuns fără echivoc.

Lăsăm deoparte anii 2005-2006, nu înainte de a menţiona că acea generaţie a fost un pisc de neatins în istoria recentă a handbalului feminin românesc, conform multor opinii, dar şi a cifrelor ulterioare. A fost un pisc pe care generaţiile următoare au încercat să-l escaladeze mai ales că jucătoare precum Valentina Ardean, Cristina Vărzaru, sau Aurelia Brădeanu au jucat până la adânci tinereţi fără bătrâneţi. Până când a apărut Cristina Neagu, care ne obligă să trecem la altă bornă.

2010, Campionatele Europene din Norvegia şi Danemarca. Mai mult, Danemarca pentru handbalistele noastre, medaliate cu bronz. O evoluţie oscilantă a tricolorelor, antrenate (poate în antiteză cu Ghiţă ot Zalău) de gentlemanul Radu Voina, dar cu Cristina Neagu la comandă. În acel an, Cristina a devenit pentru prima dată cea mai bună jucătoare a lumii. Echipa României a fost învinsă în semifinale de Suedia, un fel de buturugă mică, în care a strălucit pentru prima oară, “românca” de astăzi, Linnea Torstensson. Domnişoara Neagu a arătat, în acel meci, că nu este zeiţă, nu este regină, ci om ca toţi oamenii. A avut o evoluţie slabă, n-a reuşit nici pase decisive prea multe, a avut procentaj slab la aruncări, iar colegele sale erau înmărmurite şi îngrozite pentru că trebuiau să-şi asume sarcinile Cristinei. Şi ne-a bătut, incredibil, Linnea, spre stupefacţia spectatorilor care aşteptau o finală de vis România-Norvegia. 

A venit, însă,vremea ca handbalul în România să fie condus de manageri energici, nu de legende. S-a înţeles, în fine, că moara care macină la porţile marii performanţe în handbalul feminin, dar şi hruba în care a ajuns cel masculin, nu pot fi părăsite fără măsuri de forţă. S-a ajuns la asumarea deschisă a “secretului lui Polichinelle”, că handbalul feminin rulează pe loc şi cel masculin se afundă şi că trebuie luate măsuri radicale. Şi dincolo de reorganizarea internă, proces încă la început, avem nevoie de oameni noi la naţională. Cu ani în urmă, antrenorii români introduceau sportul acesta în Spania, Franţa şi în alte părţi. S-a ajuns la vremea să-l reimportăm. La fete, a venit mai întâi impasibilul Tomas Ryde, care a condus echipa spre bronzul mondial din 2015, dar dezinteresul acestuia a dus la dezastrul olimpic. Apoi a venit vulcanicul Ambros Martin, care a pus doza de pasiune necesară. Însă la fel ca în 2010, ziua mai proastă a Cristinei în meciul cu Danemarca a fost fatală. Poate că vina lui Ambros este aceea că n-a pregătit în amănunţime jocul fără Cristina. S-a văzut ceva tupeu la jucătoarele tinere, debutante, dar sigur, n-a fost suficient. Sigur, fără niciun poate, România suferă în faţa unei apărări avansate, sigur că timingul la schimbări între cele două faze trebuie îmbunătăţit, sigur că jocul pe contraatac al tricolorelor este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire. Dar la fel de sigur este că acest spaniol a avut doar câteva meciuri în misiunea sa de a pregăti – să nu uităm – o echipă pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo (Christoph Daum, de la fotbal, n-a avut şansa unui proiect pe termen lung).  

Poate asta este ceea ce trebuie să reţinem mai mult decât orice: Helsingborg 2016 nu este o ţintă, ci o etapă. Apoi, trebuie să mai reţinem că traseul Cristinei prin handbalul mare este departe de a se fi încheiat, că trebuie găsit un inter dreapta veritabil şi că, mai ales, Cristina trebuie să-şi înveţe coechipierele să nu se mai uite mai mereu la ea cu ochi rugători. Iar dacă o să fie vreodată nevoie de un antrenor român la naţionala feminină, nu este nevoie să ne întoarcem în trecut. Îl avem!

PS: Cândva, la Euro 2000, mai exact după meciul Portugalia – România (1-0) de la Arnhem, am folosit pentru prima dată, vizavi de naţionala de fotbal, termenul propriu de “dehagizare”. În meciul următor, fără Hagi, România a învins Anglia cu 3-2.