Cum iubeşte un primar

Pentru că începuse să i se pară, de la o vreme, că viaţa sa cam bălteşte, pentru că îşi văzuse realizate toate profeţiile politice şi asta îl făcea fericit, deşi, când apuca să privească în sus, îl încurca senzaţia că frumos este cerul senin sau mânios şi căuta în minte un aforism celebru care să-l mai facă să trăiască, domnul primar se simţea totuşi confuz: îi lipsea ceva şi totuşi nu reuşea să identifice despre ce era vorba. Nu prea le avea el cu chestiile astea: adică să cazi aşa, din senin, pe gânduri şi să vezi ce-ar mai fi de bifat, când eşti sigur că le ai pe toate… Stăpânea urbea de 12 ani, era suficient să dea un telefon sau să ridice din sprânceană la vreo şedinţă pentru ca toate oficialităţile locale să se alinieze aşteptând comanda; cu şefii din partid nu avea probleme, pentru că depindeau unii de alţii, într-un lanţ al neregulilor comune. Banii erau la el, aşa că îşi formase o curte care nu-l slăbea cu linguşelile; şi îi plăcea, pentru că pe el, în colţul de provincie unde crescuse, nimeni nu îl alintase şi după aia, la şcoală, unde nu fusese o lumină, ba dimpotrivă, nimeni nu găsise de cuviinţă să-i adreseze o vorbă de laudă, măcar aşa, spre încurajare.

Dar lasă, că le-a arătat el tuturor după aceea; a trebuit să strângă din dinţi, cum să nu, noroc că el, băiat sărman, obişnuit cu greul, nu a avut probleme, nici când a semnat o înţelegere cu Securitate în studenţie, turnându-şi colegii, nici după aceea, când a trebuit să facă vrute şi nevrute ca să ajungă director al unei instituţii învechite, funcţie din care a brevetat o taxă care contrazicea expresia eufemistică „apă de ploaie”; ei bine, graţie imaginaţiei sale, apa de ploaie avea să îi coste pe cetăţeni. S-a obişnuit uşor cu sistemul şi l-a perfecţionat. Noroc de natura lui fericită, care-l ajuta să uite ce şi cum. Amănunte… Intrase în politică şi, când văzuse că nu i se aranjează lucrurile, o cotise brusc şi trecuse în partea cealaltă, la partidul-stat şi reuşise. Avusese şi noroc. Iniţial nu făcuse mai nimic, îi erau de ajuns promisiunile ca să se aleagă din nou şi proverbiala inerţie a oamenilor locului. Îngropase oraşul în datorii ca să pară că e un bun gospodar, începuse tot felul de proiecte interminabile, transformase liniştita urbe într-un şantier nesfârşit, înecând-o în praf şi moloz; făcuse afaceri dubioase pe spatele comunităţii, cu oamenii bogaţi ai târgului; îşi supusese toţi şefii de instituţii, de la poliţie, la biblioteci, interlopii îi mâncau din palmă şi îi făceau unele servicii, oamenii de cultură se gudurau pe lângă el pentru ceva mărunţiş, acolo, cât să-şi scoată şi ei revistele, să organizeze un festival măreţ, să salveze astfel cultura naţională şi, dacă o mai rămâne ceva, să-şi ridice şi ei nivelul de trai.

Nimic nu părea a întuneca perspectivele luminoase ale carierei sale politice: era, aşa cum visase de mic, jupân peste o halcă din Moldova, mai puternic decât fusese pe vremuri Ştefan cel Mare. Copiii îi crescuseră, şi-i aranjase, soţia sa cumsecade începuse să-l cam lase rece de la o vreme, căci nu mai ţinea pasul cu succesele lui. Şi apoi, în lumea în care se învârtea el, îi era şi jenă să se afişeze permanent cu repetabila consoarta. Se cam râdea de el pe la colţuri. În plus, chiar simţea nevoia de ceva nou. Îi era dor de o provocare adevărată, iar viaţa politică, în care totul se aranja, nu îl mai provoca de mult. Iar bătrânul oraş peste care domnea nici atât, mai ales că profilul lui cultural îl plictisea pe domnul primar, care nu se pricepea deloc la aşa ceva. Aşa că a ochit o tânără şi frumoasă funcţionară, cu un sfert de veac mai neexperimentată, a urcat-o în funcţie până ce a mutat-o la îndemână, chiar lângă biroul său, ca să nu dea nimic de bănuit şi a început o idilă care i-a dat, o vreme, senzaţia că întinereşte. Se simţea, în sfârşit, viu, retrăia ceva care aducea cu satisfacţia microbistului care îl îmbătase în vremurile bune, când visase să transforme echipa de fotbal a oraşului într-una competitivă.

Numai că, aşa cum balonul e rotund, şi hachiţele femeilor sunt imprevizibile ca vremea la Dorohoi. Autoritatea sa politică nu funcţiona în alcov, aici nu prea mai mergea cu ordine. Iar domnul primar nu prea avea acces la alt registru în afara celui administrativ. Uf, complicată treabă! Ce era să facă, să se apuce să îi scrie epistole înmiresmate, poetice? Mai că l-ar fi bătut gândul, dar asta pare treabă complicată, nu-i atât de simplu pe cât era el obişnuit, iar poeţii săi de curte nu se pricepeau la aşa ceva… Şi apoi, bărbat este el ori muiere? Era nevoie de o decizie! Clar! Vizionar cum se credea, a divorţat crezând că loveşte doi iepuri dintr-un foc: pe de o parte îşi pune la adăpost averea, că nu se ştie, circulă tot felul de zvonuri, cică DNA-ul ăsta blestemat începe să îşi ia treaba în serios, au apus vremurile de aur ale domnului Năstase (ce om, domnule, ce om!); pe de altă parte, îi dovedeşte pisicuţei blonde că o iubeşte, că e gata să facă orice pentru ea, chiar dacă nu e în stare să-i explice asta în cuvinte, el e un om al faptelor, nu al vorbelor… Sigur, un apropiat i-a şoptit că trebuie să îşi asigure alegătorii, oameni legaţi de vechile prejudecăţi, că în sufletul său rămâne ataşat de valorile familiei, dar ce să faci, parcă te poţi pune cu soarta?

Dar iată că nazurile domniţei nu contenesc; nu se mai mulţumeşte cu obişnuitele cadouri, nu mai pare dispusă să-l admire pe marele om politic. Să nu-i arzi una peste bot? Bine mai era aşezată lumea pe vremuri, când femeia nici nu cuteza să cârtească… Păi să ajungă el, în faţa căruia tremură toţi, de la directori la ofiţeri de poliţie, să nu poată stăpâni o… Lasă, că vede ea! Dar iubirea e un lucru mare… Cine o fi zis vorba asta adâncă? Domnul primar e totuşi îndrăgostit. O fi semn de slăbiciune? Ia te uită, la asta nu se mai gândise până acum… Ce să-i faci, parcă e uşor să conduci un ditamai oraşul? Ai timp de aşa ceva? Şi acum… Chiar aşa? Ce să facă? Unde o fi neastâmpărata aia? Şi cu cine? Şi ce o fi făcând? În loc să zică bogdaproste că i-a pus poate nu chiar Dumnezeu, dar, mă rog, ditamai primarul mâna în cap… Ia să-i dăm noi o lecţie domnişoarei… Să-mi facă mie aşa ceva? Mie, mă? Ştie ea cine sunt eu cu adevărat? Atâta lipsă de respect… Generaţiile noi, deh, au primit totul de-a gata! Şi, cum domnul primar a deprins reflexul de a rezolva orice prin telefon, la cine să apeleze el dacă nu la poliţişti? Că doar de-asta îi plăteşte, nu? Hai, la raport! Nu o scăpaţi din observaţie. Zi şi noapte să fiţi cu ochii pe ea! Şi să-mi spuneţi tot, tot! Unde, când, cum, cu cine. Dacă a tuşit, dacă s-a sucit, dacă a scârţâit patul. Dacă, dacă, dacă… Să nu treacă nici musca nelegitimată, înţeles? Înţeles, preamărite! Şi vedeţi, dacă e nevoie, puneţi-i pe băieţii ăia tatuaţi, că aşa ne-am înţeles, să ne dea o mână de ajutor, ştiţi voi, eu să vă învăţ? Aaaah, ce bine e! Puterea! Asta e puterea! Te face să te simţi iar om! Ca pe vremuri! O să-şi dea ea seama, parcă are de ales?

Din aceste dulci gânduri a fost brusc trezit la realitate domnul primar de nişte zgomote ciudate, dis-de-dmineaţă. Nişte mascaţi dădeau să ia cu asalt vila în care îşi ducea traiul liniştit.

Ce a urmat, se ştie. Ce va urma, ar trebuie să se ştie. Deocamdată domnule primar şi-a mai luat o zi de concediu. Trebuie să mediteze la toată povestea…

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi