Cum ne cinstim torţionarii

Mizeria politică şi morală instituită în România la începutul anilor ’90 nu încetează să producă urmări. Totul s-a amestecat atunci într-un talmeş-balmeş obscur, care trebuia să camufleze esenţa comunisto-securistă a noului regim. Vreţi linişte? Noi v-o oferim, cu preţul minciunii, al tăcerii şi al complicităţii mulţimilor. Vreţi duşmani ai poporului? Nimic mai simplu, pentru un regim reconstituit la vârf dintre cei care au condus în anii ’50 (vezi Al. Bârlădeanu, Silviu Brucan, Dan Marţian şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu), şi dintre urmaşii acestora (vezi Petre Roman, dar şi alte beizadele, precum Adrian Năstase), căliţi în lupte proletare şi doldora de specialişti în ale manipulării. Numiţii au instigat poporul împotriva inamicilor ţărănişti şi liberali, etichetaţi în devălmăşie ca fiind legionari (orribile dictu) şi livraţi oprobriului public. Poveşti de demult vor zice unii. Numai că aceste poveşti ne ajută să înţelegem de ce s-a afundat România într-un marasm moral perpetuu. Dar pe cine doare "marasmul moral"? Poporul trece degrabă pe lângă subtilităţi etico-morale şi votează într-o veselie, de vreo 20 de ani, pe continuatorii celor care au bolşevizat România. Aşa am ajuns să tratăm trecutul ca pe o afacere politică, iar istoria ca pe un instrument de mistificare a adevărului. Nici acestea nu dor, ni se va spune de către unii. Ce dacă există torţionari în România? Asasinii se mişcă nestingheriţi printre noi, în vreme ce poporenii se întreabă, năuciţi de coşmarul ultimelor decenii, de ce li se întâmplă toate acestea. Nimic nu e decis în ordinea existenţei unui popor, dacă dezordinea trecutului îl copleşeşte. Un popor fără memorie sau cu memorie contrafăcută e o biată turmă, incapabilă să discearnă între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între dreptate şi impostură. Tristeţea popoarelor cu istoria falsificată nu ţine atât de ordinea materială, cât de cea morală. Poporului i s-a cerut să asume "liniştea" şi nu adevărul. Poporul s-a încolonat şi a găsit liniştea… vegetală. Ion Iliescu şi compania i-au oferit surogate. Astăzi, milioane de români regretă că nu l-au ales în Duminica Orbului A.D. 1990, pe Ion Raţiu. Tot atâţia ar dori monarhie constituţională. Dar mai foloseşte la ceva căinţa? Acum asistăm neputincioşi la spectacolul sumbru al marilor ratări. Nimic şi nimeni nu ne poate apăra de propriile noastre prostii. Nici Dumnezeu, nici Uniunea Europeană în care credem sau am crezut că ne vor mântui, doar pentru ca suntem dreptcredincioşi şi europeni. Decontăm, în fiecare zi, erorile trecutului. Nu va trece mult şi vom regreta alegerea… aleşilor de astăzi.

Prin anii ’90 a vorbi despre torţionari era un act de mare curaj. Toţi au fost contemporanii lui Ion Iliescu şi compania, dar ei nu-i cunoşteau (?), desigur. Generaţia penitenciarelor era repudiată în masă. Cum să fie respectat Corneliu Coposu în ţara în care i s-au organizat ritualuri de înmormântare… cu 6 ani înainte de marea trecere. Victimele au fost condamnate a doua oară, în vreme ce torţionarii şi-au continuat liniştiţi traiul, în vile de lux şi cu pensii care sfidează orice profesor, medic ori muncitor din România. Victimele nu au dorit răzbunare. De parcă s-au înţeles, în chip miraculos, cu Mircea Vulcănescu – şi el o victimă – al cărui testament ne spune, răspicat şi înţelept: "Să nu ne răzbunaţi!".

Ion Diaconescu a ajuns la un moment dat al treilea om în statul român. Niciodată nu a cerut răzbunare. Dar adevărul trebuie să fie aflat. N-am avut parte de înţelepţi precum Nelson Mandela ori episcopul Desmond Tutu, care au adus pace în Africa de Sud, după apartheid, prin recursul la adevăr. Adevăr şi reconciliere. Dar cine dintre cei adulaţi de popor atunci, în anii ’90, a încercat să promoveze o asemenea viziune? Cumva Ion Iliescu, cel mai iubit dintre români, plebiscitat şi nu ales, de peste 80% dintre votanţi? În schimb, noi avem o zâzanie permanentă: cea de azi e legatara testamentară a celei din anii ’90. Cu o diferenţă: zâzania se consumă chiar în interiorul fostei tabere feseniste. E un fel de fraticid. Imens progres!

Printr-un gest pe care, mărturisesc, nu-l mai aşteptam, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a readus în actualitate chestiunea torţionarilor din puşcăriile comuniste. Mulţi români află, şocaţi, după atâţia ani, că am avut torţionari adevăraţi, care au excedat statutul, ordinele şi instrucţiunile penitenciarelor, care au dus zelul până la crimă. Nici unul nu-şi va recunoaşte vreo vinovăţie. Ei toţi se vor apăra cu argumentul subordonării din sistemul militarizat al penitenciarelor. De vină e doar partidul, sistemul şi, eventual, Gheorghiu-Dej. Ei, torţionarii, sunt împăcaţi cu soarta, liniştiţi şi încasează pensii de 6000 de lei, la care un învăţător, ce a trudit o viaţă educând generaţii de copii, nici nu visează. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al închisorii de la Râmnicu-Sărat, este primul, sperăm, dintr-o listă mult mai lungă. Aflăm că şi-a depăşit cu asupra de măsură atribuţiile. Pe Ion Mihalache l-a înfometat şi l-a bătut până la moarte. Pe Corneliu Coposu l-a zidit într-o celulă timp de 7 ani. Dar câte atrocităţi nu se vor fi comis acolo? Un fost deţinut politic ieşean, regretatul inginer Alexandru Buţureanu, îmi mărturisea că cea mai cumplită durere este cea a creierului, şi e provocată de înfometare.

Torţionarul de la Râmnicu-Sărat e pensionar de lux al statului român. Nu e vina lui că nimeni nu l-a chestionat, ci doar i-a indexat pensia. El e beneficiarul sistemului politic din România, dar cu deosebire a "revoluţiei" nomenclaturiştilor bolşevici împotriva nomenclaturiştilor naţionalişti. Ion Iliescu şi compania sunt protectorii lor, dar şi responsabilii principali ai mizeriei morale din România de astăzi. Tot înainte, tovarăşi, umăr la umăr!