Caută 
1 MIN
Stând strâmb şi vorbind drept: cum le poţi spune basarabenilor să ceară unirea după decenii întregi de pervertire identitară şi de spălare a creierilor? Nu-i laşi, să zicem, ciungului, într-un mod larg democratic, vezi-doamne, posibilitatea să-şi potrivească însuşi nodul la cravată.
Traian Băsescu mi-a amintit de Dan Dungaciu, iar prin ricoşeu – de Viorel Mihail, directorul Săptămâniide la Chişinău. Nimic suprarealist în această alăturare, o să vă convingeţi. Dan Dungaciu ne vizita acum doi, ani cu o conferinţă prilejuită de proaspăt – pe atunci – apărutul volum Basarabia e România? Dileme identitare şi (geo)politice în R. Moldova. Dar bag seama că ţin parantezele închise: „ne” are în vedere Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi – mică oază de românism într-o maree şovină. Nu e metafora mea, o rostea într-o zi cineva, apoi am auzit-o în gura unui preot, pornit, între alţii, mai anul trecut, într-un pelerilaj de la Roman pe urmele lui Visarion Puiu, episcop de Hotin între 1923-1935. O metaforă susţinută de o practică zilnică şi adesea benedictină, aş preciza (cu toate riscurile de patetism, fie şi involuntar), fiindcă, iată, tema mă obligă.
Ce spunea acum nu demult, la Izvorul Mureşului, preşedintele Băsescu? Că, preiau de voxpublica.ro, „marea majoritate a populaţiei nu doreşte acum unirea cu România”, în Republica Moldova existând doar „un filon sănătos care sprijină acest lucru”. Apoi o reiterare mai nuanţată a ceea ce preşedintele României afirmase anterior la Chişinău (diferenţa e de câteva săptămâni), în replică unei domnişoare: „Le spun cetăţenilor Republicii Moldova: cereţi unirea şi-o veţi avea, dar cereţi-o!”.
Nu ştiu alţii ce spun (n-am citit decât ştiri în sensul acesta, plus câteva relatări ceva mai ample, cu excepţia a două alineate, absolut necomplezente, de altfel, în fapt o taxare fără menajamente, de Costi Rogozanu – ca singur demers mai analitic), dar eu, unul, nu mă pot nicidecum debarasa de o persistentă impresie de hodoronc-tronc. Te întrebi omeneşte de ce abia acum, de ce nu mai înainte, mult înainte, acest îndemn – ghiont în toată regula la nivelul politicului, dacă îl considerăm în valoarea sa textuală? În anii când plăteam cu nemiluita pentru urgentarea râvnitului paşaport românesc, de exemplu. Sau în perioada când UE se pregătea să-şi instaleze fruntariile pe Prut (fruntariile?! – cortină mai de bazalt ca a URSS-ului). O regulă a presei spune că poţi ataca orice subiect, dacă există o premisă: evenimentul face tema. Ce motiv a avut Traian Băsescu să bată recent şaua, ca să se priceapă… patrupedul identitar? E vară, ce naiba, lumea zace pe litoral, moţăie în şezlong, stârceşte cu halba pe terase: cine să se pătrundă de semnificaţia unei remarci aruncată, totuşi, de la o altitudine suficientă s-o facă perceptibilă, cu destul meşteşug mediatic, cum ar veni? În lipsa pretextului (solid, cauţionat de conjunctură, de istorie, de varii raţiuni geopolitice – cum vreţi), declaraţia e demagogie curată, bună doar să readucă spotul pe o figură peste care uzura a aşezat – cine m-ar contrazice? – un sfumato îngrijorător…
Dar calculul de imagine se vede şi din felul lipsit de orice scrupul istoric al omisiunii. Asta, în esenţă, îi replicam şi lui Dan Dungaciu, care îl anticipa la Bălţi (de unde şi rânjetul mefistofelic al lui Viorel Mihal care i-a decriptat repede ascendenţa mesajului) pe Traian Băsescu, spunând că viitorul Basarabiei ar fi în mâinile noastre, „depinde ce vă doriţi”. Perfect, am zis, dar nu găsiţi că e cam cinic să-i laşi la propria lor latitudine pe nişte oameni lipsiţi de tradiţia unui asemenea exerciţiu? Cât discernământ cred oameni ca Dungaciu (şi, după el – sau înaintea lui, totuşi? – preşedintele României) că avem, la nivel public (sau, mă rog, instituţional) pentru a lua hotărâri care să ne angajeze viitorul pe termen foarte lung? Domnul Băsescu trece senin (am ales un eufemism, of course!) peste considerentul – evident! – că înainte de a lăsa basarabeanului dreptul de a decide el însuşi, în locul lui şi pentru el, ar trebui cumva creată capacitatea aceasta de a decide, facultatea de a discerne. Cu limbă de aborigen o să grăiesc: eu am sentimentul (alimentat din mii de direcţii!) că tocmai potenţialul acesta ne lipseşte. Altfel PCRM n-ar fi „cel mai mare partid”, cum observa nemulţumit preşedintele la Izvorul Mureşului (aruncând o pietricică bine şlefuită, ca de pe ştrand, în grădina democraţiei care l-a produs şi pe Voronin, între alţii – aşa cum mai nasc câteodată şi homunculi!).
Şi-apoi, stând strâmb şi vorbind drept: cum le poţi spune basarabenilor să ceară unirea după decenii întregi de pervertire identitară şi de spălare a creierilor? Nu-i laşi, să zicem, ciungului, într-un mod larg democratic, vezi-doamne, posibilitatea să-şi potrivească însuşi nodul la cravată. E un gest cel puţin cinic câtă vreme un singur deget instituţional, din partea ceasltălaltă a Prutului, n-a mişcat să reinstaleze dincoace justa conştiinţă de sine – o condiţie primă şi indispensabilă a liberului arbitru. Nu mai spun de uriaşele arierate interbelice – debaraua noastră plină cu schelete. Mai sunt şi alte considerente, prelevabile din ultimele două decenii şi ceva – materie primă pentru tomuri de entopsihologie& politică, disparităţi culturale, disjuncţii de sensibilitate (de ce nu?) şi ce mai încape în CV-ul celor două maluri.
Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova
Îți recomandăm
