De ce îl iubesc pe Descartes

Descartes era un munte de orgoliu – iar asta ar fi fost de ajuns pentru a mi-l face simpatic, întrucât am o slăbiciune pentru firile autentic orgolioase (şi un dispreţ la fel de mare pentru vanitoşi).

Era atât de orgolios încât şi-a propus nici mai mult nici mai puţin decât să devină noul Toma din Aquino – adică să fie pentru noua filosofie în curs de afirmare ce a fost Toma pentru scolastici. I-a reuşit, de-aia îl şi numim „părintele filosofiei moderne”. Dar noi ştim asta post factum, el încă nu ştia – doar aspira la titlul ăsta. Un titlu pe care ar fi putut să-l piardă, fiindcă avea deja câţiva concurenţi redutabili.

Descartes construieşte un sistem dualist (toţi modernii sunt fascinaţi de producţia de sisteme) potrivit căruia omul este simultan „spirit” şi „corp”. Problema e însă că el nu reuşeşte să explice foarte bine cum şi de ce colaborează spiritul şi corpul. Soluţia pe care o dă – o specie de Deus ex machina – e ridicolă.

Iar Descartes ştia că e ridicolă, şi cu toate astea o preferă – aici e toată frumuseţea poveştii. De ce o preferă, deşi ştia el însuşi că e proastă? Fiindcă credea cu fanatism în valoarea libertăţii individuale.

Descartes ştia deja că omul, în calitatea sa de corp, e un automaton – o maşinărie. O entitate determinată şi deterministă. Dar credinţa lui în libertate era atât de puternică încât a simţit nevoia să introducă un nivel nou, cel al spiritului, pentru a salva ideea (sau mitul) libertăţii individuale (a libertăţii de alegere, de acţiune şi de voinţă), cu riscul de a nu putea explica relaţia dintre cele două niveluri.

Spinoza, de exemplu – şi el un munte de orgoliu – nu face lucrul ăsta. Pentru el, omul este în întregime un automaton: gândurile, acţiunile şi voinţa sunt şi ele determinate de legi naturale, la fel ca circulaţia sângelui prin organism. Pentru Spinoza, nu există libertate. Doar, cel mult, iluzia ei.

Ei bine, de-asta îl iubesc pe Descartes. Un munte de orgoliu, care avea tot ce-i trebuie pentru a deveni ce-şi dorea – cel mai important filosof modern – riscă de bunăvoie să piardă cursa cu competitorii lui (şi să aibă astfel orgoliul rănit pentru eternitate) de dragul credinţei în libertatea individuală la care nu e nicicum dispus să renunţe.

Descartes putea produce, la fel ca Spinoza, sistemul perfect – şi să câştige cursa de departe. A refuzat să facă asta şi şi-a vulnerabilizat mult sistemul produs, riscând deci să piardă titlul la care râvnea cu toată fiinţa şi pe care simţea că-l merită – de dragul ideii de libertate individuală. Şi-a sacrificat cu bună ştiinţă orgoliul (unul uriaş, nu precum cel al muritorilor de rând) pentru a menţine în sistemul lui, cu orice risc, ideea că omul este o fiinţă liberă.

Foarte puţini oameni sunt capabili de un asemenea sacrificiu: să ştii că premiul cel mare, cel care îţi asigură glorie eternă, ţi-e la îndemână, poţi să-l câştigi când vrei, dar să nu fii dispus să-l câştigi cu orice preţ.

Repet, foarte puţini oameni pot da dovadă de o asemenea tărie de caracter. Tocmai de-asta îl iubesc pe Descartes: putea câştiga totul, dar a preferat să rişte să piardă totul – din motivele expuse mai sus.

Faptul că până la urmă a câştigat, chiar şi în condiţiile astea, şi împotriva unor concurenţi absolut remarcabili care râvneau acelaşi premiu, îmi arată că Leibniz avea dreptate şi că trăim într-adevăr în cea mai bună dintre lumile posibile.

PS În istoria filosofiei avem doar doi (doi!) filosofi care au jucat jocul pe bune, fără să trişeze – care, pe scurt, au fost hotărâţi să câştige totul doar riscând să piardă totul, doar punând totul la bătaie: Platon şi Descartes. De-asta îi iubesc necondiţionat pe amândoi.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist