Caută 
5 MIN
Votul antisistem este în mometul de faţă principalul motiv invocat atunci când se avansează explicaţii pentru ascensiunea lui Trump şi Sanders în America sau a partidelor de extremă dreapta sau stânga din Europa.
Ideea de vot antisistem nu e nouă. Însă ea a devenit preocupantă în chip major după ce în ultimii ani am văzut cum partide ca Frontul Naţional în Franţa, dar şi alte partide de aceeaşi factură din Suedia, Olanda sau Germania au ieşit din zona politică margină devenind actori cu impact semnificativ într-o serie întreagă de ţări occidentale importante. În fapt, în Franţa, partidul lui Marine Le Pen a devenit cea mai importantă forţă politică din ţară. Iar de câteva luni bune candidaţi dintre cei mai bine plasaţi la alegerile prezidenţiale americane fac apel la acelaşi tip de arsenal retoric. Pentru Donald Trump şi Ted Cruz, de la republicani, dar şi pentru Bernie Sanders, pe stânga, de la democraţi, anatemizarea Washingtonului a devenit un fel de ritual obligatoriu.
Succesul e aproape garantat pentru că mulţi oamenii agreează imediat ideea că alţii, "clica politică", sunt de vină pentru mai toate necazurile lor, pentru că în acest fel se derobează de orice fel de responsabilitate. În fond asta spunea în 2000 Vadim Tudor atunci când a ajuns în finala prezidenţială cu Ion Iliescu. La fel, acum aproape trei ani, Dan Diaconescu le explica alegătorilor că PPDD va scăpa ţara de ciocoi şi va reda puterea poporului. Şi a mers. O formaţiune politică lipsită total de consistenţă a obţinut cu astfel de mesaje populiste, propagate intens la OTV, un scor electoral neverosimil. La fel se întâmplă şi în străinătate, deşi eşecul total al Syrizei în Grecia de a pune în practică programul radical cu care a câştigat alegerile ar fi trebuit să fie o bună pildă. N-a fost. Cu acelaşi tip de discurs, Podemos, varianta spaniolă a Syrizei, a câştigat la sfârşitul anului trecut peste 20 de procente din voturi la alegerile generale. Ceea ce a dus la o situaţie politică atât de încurcată, încât nici până astăzi nu s-a putut forma un nou guvern la Madrid.
Ca regulă generală, omul de rând îi priveşte în general cu suspiciune pe "puternicii zilei". Acum însă intruziunea generalizată în viaţa privată a acestora, posibilă datorită noilor tehnologii, îi dă muniţie de atac. E suficient un smartphone pentru a imortaliza foto sau video o întâmplare potenţial compromiţătoare, iar prin intermediul reţelelor sociale diseminarea acestor informaţii este extrem de facilă. Cu câteva zeci de ani în urmă, liderii politici erau mult mai protejaţi chiar şi în ţările cu presă liberă. Acum ei trăiesc practic într-un fel de acvariu şi evident au devenit semnificativ mai vulnerabili.
Votul antisistem este în mometul de faţă principalul motiv invocat atunci când se avansează explicaţii pentru ascensiunea lui Trump şi Sanders în America sau a partidelor de extremă dreapta sau stânga din Europa. Problema e că această descriere este prea generală. Pentru că în societate curentele antisistem capătă cu adevărat o forţă copleşitoare atunci când se suprapun peste alte evoluţii semnificative. Migraţia este un astfel de element care a amplificat masiv protestul împotriva a ceea ce numim establishment. Am văzut cum în Germania cancelarul Angela Merkel, atât de populară până atunci (motiv pentru care era luată serios în consideraţie chiar varianta unui al patrulea mandat în fruntea guvernului de la Berlin), s-a prăbuşit literalmente în sondajele de opinie.
În cazul Americii, nemulţumirea, exploatată abil de către Donald Trump, are la bază, în afară de masiva imigraţie hispanică din sud, efectele globalizării asupra locurilor de muncă, mai ales în zona sectorului industrial. Şi asta deşi şomajul în Statele Unite este aproape la jumătate faţă de media europeană. În fapt, o bună parte dintre votanţii lui Trump acuză Washingtonul că, pe de o parte, nu reglementează chestiunea imigraţiei ilegale, iar pe de alta, în tandem cu mediul de afaceri, a externalizat o mare parte a producţiei industriale în Asia de Sud Est, în special în China. Ambele procese ameninţându-le locurile de muncă. Sigur că e naiv să crezi că soluţiile simpliste (unele periculoase de-a dreptul) avansate de Trump ar putea răspunde peste noapte acestui gen de frustrări, însă percepţia că el ar putea să o facă este extrem de tentantă pentru sprijinitorii săi.
Există şi un alt tip de frustrări majore. Nu doar în America, ci în întregul Occident. Iar de data asta e vorba de publicul educat şi sofisticat care a ajuns pur şi simplu sufocat de dozele tot mai mari de corectitudine politică servite constant de zona de stânga a establishmentului politic ("progresiştii") cu concursul generos al unei bune părţi din mass media. Alături de câteva articole din Washington Post care analizau fenomeul Trump şi încercau să prezică şansele acestuia de a obţine nominalizarea republicană şi chiar de a ajunge la Casa Albă era un articol cu titlul semnificativ: "Corectitudinea politică loveşte într-un alt colegiu american". În esenţă era vorba despre faptul că un număr de studenţi riscă pedepse severe din partea admnistraţiei pentru vina de a se fi dus la o peterecere organizată de un coleg din Columbia cu nişte pălării sombrero în miniatură. În opinia oficialităţilor de acolo acest gest ar putea fi interpretat drept o jignire la adresa comunităţii hispanice. Nu e de mirare că între cele câteva sute de comentarii o parte scoteau în evidenţă că tocmai acest gen de derapaje în absurd atrag voturi în favoarea lui Trump.
Toate aceste lucruri au consecinţe. Principalii exponenţi ai discursului anti-sistem sunt în egală măsură izolaţionişti, dacă vorbim de America (şi Trump, şi Ted Cruz au astfel de tendinţe), sau puternic ostil ideii de Uniune Europeană. De aceea, consecinţele geopolitice sunt departe de a fi încurajatoare. Exact într-un moment în care instabilitatea e în creştere, explozivă la nivel internaţional.
