Despre „binefacerile” socialismului, modelul Venezuela

Nu sunt probabil mulţi români teribil de interesaţi de politica externă. Şi cu atât mai puţin de ceea ce se întâmplă în America de Sud. Cu toate acestea, evenimentele din Venezuela, unde cam totul se poate cumpăra doar pe cartelă, inclusiv hârtia igienică, sau pe piaţa neagră cu preţuri de zece ori mai mari, ar trebui să ne reţină atenţia. Sigur, pentru cei care nu au trăit în perioada regimului Ceauşescu (pe care, incredibil, se mai găsesc destui să îl regrete!) când untul, laptele, uleiul, zăhărul sau benzina nu se puteau cumpăra decât dacă aveai nişte "cupoane", şi asta după ce stăteai câteva ore la coadă, începând cu 4-5 dimineaţa, un astfel de "sistem" pare greu de imaginat. Şi totuşi exact asta se întâmplă într-o ţară care are printre cele mai mari rezerve de petrol de pe planetă, graţie regimului socialist instaurat la Caracas de Hugo Chavez şi continuat, după moartea acestuia, de urmaşul ales chiar de el, Nicolas Maduro, un fost şofer de autobuz.

Chavez nu a inventat nimic nou. A recurs la o formulă utilizată şi prin alte părţi: "mobocraţia", o combinaţie de populism şi alegeri. Adică a cumpărat sprijinul unor categorii defavorizate cărora le-a făcut cadouri generoase, susţinute financiar din veniturile provenite din petrol, obţinând la schimb voturile care i-au permis să rămână la putere permanent, până la moartea sa cauzată de un cancer. A preluat controlul asupra tuturor instituţiilor de forţă, asupra justiţiei, a elimininat cea mai mare parte a mass media independente şi i-a băgat la puşcărie pe liderii opoziţiei. Toate aceste măsuri arbitrare au avut însă un preţ: Venezuela a devenit o economie total nefuncţională care s-a prăbuşit literalmente atunci când preţul barilului de petrol (veniturile din vânzările de petrol reprezintă 95% din totalul exporturilor) a scăzut dramatic. Iar acum, când economia a ajuns în colaps, urmaşul său, Maduro, ameninţă cu naţionalizarea generalizată acuzându-i pe patronii care opresc producţia (din lipsă de materii prime!) de sobataj.

Ceea ce a făcut în trecut Chavez şi ce face astăzi Maduro este să recurgă la o reţetă veche şi încercată. Regimurile comuniste au aplicat-o asmuţind proletariatul împotriva chiaburilor şi "burjuilor". Robert Mugabe, în Zimbabwe, a confiscat fermele deţinute de albi şi le-a dat "poporului". Rezultatul: din grânarul Africii, Zimbabwe a devenit o ţară în care se face foame, iar după ce rata inflaţiei a ajuns la cifra inimaginabilă de 79 miliarde % în luna noiembrie 2009 (!) s-a renunţat pur şi simplu la moneda naţională.

Probabil că toată această discuţie nu ar fi percepută drept una cu o relevanţă mai largă, dacă regimul Chavez nu ar fi fost aplaudat entuziast în Occident. Ken Livingstone, un fost primar al Londrei, şi-a exprimat adesea admiraţia faţă de ceea ce se întâmpla în Venezuela, probabil în primul rând pentru că Hugo Chavez era virulent anti-american. La moartea acestuia din urmă, în 2013, Jeremy Corbyn, actualul lider al opoziţiei laburiste din Marea Britanie, remarca "contribuţia masivă a lui Chavez în folosul Venezuelei şi al lumii întregi", iar cunoscutul economist Joseph Stieglitz, un mare suporter al Syrizei din Grecia, a fost la un moment dat consilier al fostului lider de la Caracas. Cât despre Bernie Sanders, un autodeclarat "socialist", rivalul lui Hillary Clinton pentru candidatura democrată la alegerile prezidenţiale, adulat literalmente în campusurile universitare din Statele Unite (ceea ce nu e de mirare având în vedere faptul că de vreo trei decenii studenţii au fost îndoctrinaţi ideologic de profesori cu concepţii radicale de stânga), discursul său merge oarecum pe aceeaşi linie la nivel fundamental. Propunerile sale social-economice, în esenţă un adevărat şuvoi de gratuităţi şi subvenţii, implică, după unele calcule, cheltuieli guvernamentale suplimentare de $18 trilioane în următorul deceniu, iar atacurile sale virulente la adresa "Wall Street-ului criminal" şi a corporaţiilor nu sunt foarte diferite de cele proferate de populişti sud americani precum Chavez, Maduro sau Evo Morales.

În mod normal ar trebui extrase nişte lecţii după tot dezastrul, la vedere, din Venezuela. Probabil că asta nu se va întâmpla însă. Din contra, vedem cum "lideri providenţiali", de la Trump şi Sanders la Marine Le Pen, sunt adulaţi şi urmaţi aproape orbeşte de mulţimi impresionante. Acest val populist s-a intensificat, pe ambele extreme, la stânga şi la dreapta, şi riscă să distrugă toate acele elemente fundamentale care au condus la prosperitatea lumii occidentale. Într-un interesant articol postat pe site-ul Deutsche Welle în limba română, Petre Iancu vorbeşte despre "dezintegrarea vestului democrat" şi avertizează că "istoria nu se repetă, se agravează". "Căci democraţiile occidentale sunt, altfel decât nemţii anilor ’30, avertizate."

Paradoxal, dar această enormă, uriaşă, nemulţumire este, până la urmă, greu de înţeles, chiar dacă e încă destulă sărăcie şi destule conflicte pe glob. Nici Occidentul, nici lumea în ansamblul ei nu au dus-o niciodată mai bine ca în prezent. Şi material şi luând în calcul alte elemente care determină calitatea vieţii. Într-un eseu publicat în Wall Street Journal, Deirdre McCloskey, profesor de economie la Universitatea din Chicago, remarca că după ajustarea preţurilor la cele actuale, venitul mediu pe persoană în lume a crescut de la $3 în urmă cu 200 de ani la $33 în prezent. În opinia sa doi au fost factorii determinanţi: libertatea şi egalitatea. Dar nu egalizarea mecanică, în sensul în care o vede Jean-Jacques Rousseau, Thomas Picketty sau progresişti ca Sanders ori Corbyn, ci egalitatea în faţa legilorşi din punctul de vedere al demnităţii sociale. Or, tocmai aceste elemente de bază sunt erodate masiv sub asaltul unor autocraţi, sau dictatori de-a dreptul, ca Putin, Chavez sau Mugabe, dar şi al celor care, în Occident, militează pentru o creştere continuă a rolului statului şi extinderea reglementărilor, încercând să ne dicteze, la fiecare pas, ce trebuie şi ce nu trebuie să facem cu viaţa noastră.