Despre critica proastă şi prostia critică

Nu în puţine ocazii, discursul critic actual se dovedeşte reticent cu privire la diversiunile… actualităţii. Multe din scrierile arondate genului în cauză denunţă cu asprime postmodernitatea artistică, învinovăţind-o de pulverizarea fără criteriu a canoanelor estetice şi artistice cu care lumea s-a obişnuit deja. În artă – ştim bine – poţi fi contemporan fără să exploatezi recuzita postmodernă, după cum poţi fi ataşat registrului postmodern chiar şi sustras contemporaneităţii. De bună seamă, critica este obligată să vizeze optima sincronizare, pentru a nu risca inadecvările de gust sau întâmpinările anacronice. Situaţii de felul acestora din urmă explică frecventele contondenţe de opinii care îi separă ireconciliabil pe criticii fixaţi într-o paradigmă explicativă sau evaluativă revolută de artiştii care etalează ostentativ partituri provocatoare, greu de asumat fără suplimentul necesar de claritate.

Jean-Luc Chalumeau – eminent critic de artă, director al revistei Verso Arts et Lettres, autorul mai multor lucrări dedicate artei vizuale contemporane – suspectează bunele intenţii şi seriozitatea unora din artiştii timpului nostru care, după toate aparenţele, răspund neconvingător aşteptărilor sale. Orice abatere sau extravaganţă artistică este persiflată şi stigmatizată cu severitate. Recidivează, de altfel, şi într-un tom colectiv relativ recent (La 5­1-e question, Klincksieck, Paris, 2010, p.54), unde se întreabă dacă nu cumva arta contemporană este totuna cu impostura.

Poate fi susţinută cu argumente credibile o acuză într-atât de radicală? Chalumeau ne propune dovezi de netăgăduit… Thomas Hirschhorn, un artist elveţian, născut în 1957, i se pare a fi cazul cel mai elocvent. Ataşat ideologic motivelor de inspiraţie marxistă, Hirschhorn proclamă imperativul democratizării artei, refuzând aservirea acesteia unei elite exclusiviste. Arta trebuie transformată în unealtă critică, pentru a semnala şi sancţiona tarele unei societăţi obsedate de consum şi opulenţă. Ea trezeşte la acţiune, vindecă răul social, invitându-ne să medităm asupra lucrurilor nefaste sau nocive care ne afectează viaţa.

Hirschhorn îşi concepe „operele” în spiritul arte povera; foloseşte suporturi precare (deşeuri de plastic, hârtie, carton, benzi adezive), construind statui şi intalaţii efemere, unele de mari dimensiuni. M2Social Metz, de pildă, este o construcţie din rebuturi materiale, sprijinită de baraca unui şantier al muncitorilor turci dintr-un cartier defavorizat al oraşului Metz, în Lorena. „Vreau să fac ceva incomod, murdar, neprotejat” – declara artistul – tocmai pentru a pune în evidenţă condiţiile insalubre în care imigranţii sunt obligaţi să trăiască şi să muncească. Despre unele din video-urile sale, Hirschhorn spune că sunt voit „plictisitoare, repetitive, prea lungi…” Publicul poate avea impresia că este păcălit, sfidat sau că i se pune răbdarea la încercare. „Ar fi vorba mai puţin de un catharsis, cât de o ilustrare, de o demonstraţie cum că rolul artistului este acela de a rezista inteligenţei societăţii liberale prin prostie şi absurditate.” În optica sa, prostia şi absurditatea devin armele „inteligente” cu care artiştii sunt dispuşi să lupte împotriva agresivităţii capitalismului global, imprevizibil în efecte. Pot fi asumate însă cele două „infirmităţi” ca strategii critice eficiente fără a te asigura de riscul unor previzibile întâmpinări ostile? Este fatalmente prost şi absurd cel ce promovează uzul artistic al prostiei şi absurdităţii?

Jean-Luc Chalumeau este intrigat de notorietatea lui Hirschhorn (artistul a primit, între altele, importantele premii Marcel Duchamp şi Joseph Beuys, fiind găzduit de numeroase galerii şi muzee occidentale), punând însă doar pe seama snobismului şi nepriceperii publicului favorabila sa receptare. Ceea ce omite cu premeditare criticul francez este că Hirschhorn se numără printre artiştii cu o certă deschidere speculativă şi conceptuală. În 2004, de pildă, se asociază cu filosoful german Marcus Steinweg pentru a realiza o operă – performace, intitulată Thomas Hirschhorn, 24 heures Foucault, ce va fi expusă la Palais de Tokyo, în Paris. Este unul din promotorii unui proiect de Labirint mental, curatoriat de către Centrul Pompidou-Metz. În 2007, va schiţa The Map of Friendship between Art and Philosophy(„Hartă a prieteniei dintre artă şi filosofie”), pe care o expune la Stephen Friedman Gallery, din Londra. În această lucrare, filosofia şi arta „îşi dau mâna” pentru a vorbi despre universalitate, speranţă, iubire, curaj, rezistenţă, autonomie… Dedică „hărţi” similare unor gânditori care s-au implicat consistent în rezolvarea de probleme etice şi sociale (Spinoza, Nietzsche, Foucault, Hannah Arendt).

Chalumeau îi recunoaşte elveţianului doar „geniul de a revela prostia şi puţinătatea intelectuală a reprezentărilor societăţii liberale”. La acuzaţia lui J. Baudrillard că „operele” sale sunt proaste şi absurde, Hirschhorn a răspuns: „chiar asta am şi vrut să fac”. Critica proastă şi rigidă este, s-a văzut, excesiv de intransigentă – chiar intolerantă – la adresa prostiei. Văzută ca strategie critică, prostia poate fi luată mai curând ca o mască a inteligenţei, camuflată voluntar în chiar opusul ei. Inteligenţa are posibilitatea de a împrumuta vremelnic hainele prostiei, însă prostia nu va reuşi să îmbrace în chip credibil travestiul inteligenţei. Superficiali în analize, esteticienii moralişti s-au grăbit să-i denunţe precaritatea. În ce mă priveşte, sunt de partea lui Umberto Eco: „prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa; inteligenţa are limitele ei, prostia nu”. Ar fi cazul, aşadar, să recunoaştem cu sinceritate că nu ne ocoleşte întotdeauna. Dimpotrivă.