Despre ingrat

Vă gândiţi deja, pesemne, că nu mai am subiecte pentru benigna mea „etică” a lucrurilor mici. Am mai scris, în trecut, despre gratitudine şi ingratitudine.Vă asigur totuşi că aici nu intenţionez să revin asupra categoriilor analizate cu alte ocazii. Astăzi sunt preocupat de tipologia umană a ingratului per se, nu şi de modul său de operare. Mai precis, nu mă interesează ce face şi cum face „nerecunoscătorul”, ci de ce face el ceea ce face. În plus, aş dori să lămuresc ce sau cine este ingratul şi, totodată, care ar fi raţiunile existenţei lui. Sarcină grea, trebuie să admiteţi, cu atât mai mult cu cât, în spatele ei, observ un dublu paradox. Pe de o parte, starea de ingratitudine – deşi ai fi tentat să o consideri rară şi accidentală, prin nefirescul pe care-l presupune, i.e. răsplătirea binelui cu răul! – reprezintă, dimpotrivă, o constantă a naturii umane, trecând, descriptivo-punitiv, încă din cele mai vechi timpuri, prin toate cărţile fundamentale ale marilor religii, prin toate înţelepciunile şi prin toate filozofiile. Fără nici un folos, desigur. Ingratul nu a dispărut în modernitate, ba, cumva, în istoria contemporană, pare să fi luat un nou avânt. Pe de altă parte, actul nerecunoştinţei nu prea trezeşte regrete în „practicantul” ca atare al ingratitudinii, precum erori de comportament din registre diferite, ca minciuna, violenţa etc. (care aduc, frecvent, post factum, sentimentul remuşcării!). Lucrul se întâmplă în ciuda faptului că efectele nerecunoştinţei sunt, pentru „victima” ingratitudinii, extrem de dureroase. Actul în cauză (de a fi ingrat) e privit ca o dimensiune „simplă” a vieţii. Nu are motive să genereze complicaţii – morale, intelectuale, psihologice. Se (mai) întâmplă şi cu asta basta, sugerează, gingaş şi franc, „ideologia” pragmatic-supravieţuitoare a nerecunoscătorului de profesie. Dacă mă întrebaţi, prin urmare, ce este ingratul?, vă răspund, liniştit, căel se suprapune, tocmai prin elementele menţionate mai sus, cu un simptom mentalitar şi de conduită, mai degrabă banal, al colectivităţilor de indivizi, repetabil, istoric şi cultural, cu fiecare generaţie proaspăt ivită în dinamica lumii. Dacă întrebarea ar fi cine este ingratul?, replica mea nu s-ar putea reduce, în consecinţă, decât la o singură formulare:un om ca toţi oamenii, construit pe un profil comun, lipsit de excepţionalitatea pe care, prezumtiv, ţi-ar impune-o înclinaţia nativă către malignitate.

De aceea, ingratul nu trebuie caracterizat, necesarmente, drept rău. El e doar om ce săvârşeşte lucruri omeneşti, ingratitudinea ţinând, cu stricteţe, de predestinarea noastră (amintiţi-vă parabola biblică unde Iisus vindecă, într-o gestică de egalărevărsare a generozităţii, o multitudine de orbi, dintre care, ulterior, surprinzător, dar, altfel, în perfecta, umana, înţelegere a Mântuitorului, numai unul se întoarce să-I şi mulţumească!). Ingratul nu ilustrează, în concluzie, excepţia comportamentală, ci regula ei, venind dintr-o tradiţie puternică, solid configurată în istoria umanităţii, cu mari şanse la un viitor mai strălucit chiar ca propriul trecut. Şi atunci de ce determină ingratitudinea ori, mai corect spus, existenţa ingratului atâta suferinţă în receptorul gestului de nerecunoştinţă, în victima inocentă şi, odinioară, mărinimoasă (cu aşa-numitul nerecunoscător)? Veţi fi uimiţi, dar eu rămân la părerea că responsabilă pentru durerea sa este victima însăşi (nu tocmai „inocentă”, cum se vede!), întrucât (da, nu vă speriaţi!) ea l-a creat, în fond, pe ingrat. Iată că, fără să vreau în mod expres, am aflat şi „raţiunea” existenţei ingratului! E acel mărinimos care, prin acţiunile lui altruiste, a pus, de la bun început, problema apariţiei – fie şi ipotetice – a gratitudinii la un moment dat (în timp). Generosul respectiv a stârnit întreaga tevatură, prin obsesiile sale caritabile şi neegoiste. După legea vaselor comunicante, o cauză determină un efect. În absenţa efectului ori, mai rău, în cazul apariţiei lui nenaturale (într-o formă opusă actului originar), se naşte anomalia – mărinimosul se simte trădat, devenind victimă. Totuşi, să sesizăm că el comite, din start, două erori imense. Primo, creează, prin simpla lui prezenţă/ existenţă, un sentiment de expectativă. Expectativa a ceva în schimb (de la beneficiarul iubirii sale!). Dacă respectivul nu reuşeşte saunu vrea să corespundă acestei aşteptări, se transformă, brutal, în ingrat. Secundo, acelaşi generos originar nu pricepe că natura umană este depozitara stării de nerecunoştinţă ab initio. De aceea, se dovedeşte nerezonabil în relaţia cu ingratul, cerând, cum ar veni, pisoiului să fie tigru. În fine, mărinimosul ajunge astfel la o distorsiune fatală. Făcând bine ingratului, el îşi (auto)creează un sfidător ascendent moral faţă de acesta („îţi sunt superior, pentru că am puterea de a te ridica, fapt complet inaccesibil ţie!”).

Cu tot regretul, oameni buni, însă aşa ceva – credeţi-mă! – nu poate fi iertat. Niciodată.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi