Despre lene

În mediile sofisticate – adică populate, de regulă, cu intelectuali cinici -, lenea este considerată (spre surprinderea celor mai mulţi dintre dumneavoastră poate!) o virtute. Lumea bună tinde să o asocieze cu inteligenţa superioară şi, desigur, cu anumită înclinaţie către contemplaţia filozofică. Un personaj fin, care crede despre sine că ar fi, deopotrivă, educat şi deştept, îi va dispreţui necondiţionat pe cei harnici, preocupaţi carevasăzică prea tare de muncă – munca zilnică, sistematică, încărcată, uneori, de numeroase responsabilităţi. Chiar trezitul de dimineaţă sugerează, pentru rafinaţii de mai sus, un semn de – trebuie să mă exprim fără eufemisme! – prostie consolidată. Viaţa a fost dată pentru o altfel de atitudine, îşi spun lor înşişi, dar şi celorlalţi, respectivii ipochimeni. Una de bucurie şi libertate a spiritului, senzaţii ce nu pot fi obţinute decât prin relaxarea intelectuală şi fizică perpetuă, „autosuficientă” şi, totodată, „autoformatoare”. Efortul permanent, simţul răspunderii, agitaţia laborioasă, dimpotrivă, ucid gândirea şi, ultimativ, abrutizează. Ştim cu toţii că există o asemenea viziune în cercurile înalte ale societăţii. A existat dintotdeauna, ea nu constituie, să ne înţelegem, o cucerire a modernităţii ori o consecinţă a civilizaţiei. Din start însă, cu permisiunea dumneavoastră, aş vrea să o clasific drept prejudecată. O prejudecată fundamentată pe o falsă realitate, ca toate prejudecăţile bunăoară. În postură de fiinţă raţională, nu ai de ce să percepi lenea sub auspiciile isteţimii, iar hărnicia sub cele ale sărăciei spirituale, fie şi din simplul motiv că experienţa milenară a umanităţii ne învaţă un principiu axiomatic: absolutizările de orice natură nu corespund dinamicii (eterogene) a vieţii!

De aceea, suntem obligaţi să constatăm că, în toate epocile şi în toate ariile geografice, tipologiile omeneşti, în varietatea lor aparent infinită, au intrat, amestecându-se „democratic”, în componenţa tuturor claselor sociale, grupurilor etnice, structurilor biologice, genetice, psihologice ş.a.m.d., funcţionale în sistemele de organizare umană. Complexitatea existenţei refuză, în consecinţă, „încondeierile” fixe şi „categorisirile” gnomice. O afirmaţie absolutizantă despre un grup de inşi, care porneşte de la sesizarea unei (eventuale) dominante comportamentale în interiorul grupului în cauză, se va dovedi, fără excepţie, eronată. Propoziţia – „Americanii sunt generoşi.” – este complet neadevărată, deşi una dintre trăsăturile de bază ale caracterului american rămâne, cu siguranţă, generozitatea. Pare totuşi stupid să bănuim, de aici, că fiecare exemplar uman al Lumii Noi ar fi strivit de preplinul propriei sale bonomii. La fel se va întâmpla şi cu o construcţie (destul de frecventă, din păcate, astăzi, să admitem!) de genul – „Românii sunt corupţi”. Va fi câştigat ceva teren, la noi, corupţia, în ultimul sfert de veac, nici o îndoială, dar faptul nu poate defini in extenso fondul mentalitar românesc! Tot aşa cum nu poate exclude, în contrapartidă, noţiunea corupţiei din mecanica altor identităţi naţionale, faimoase, invers, pentru corectitudinea lor fără cusur. Mă gândesc la nemţi şi la nordici în general. Nu poţi zice despre ei, într-adevăr, nici măcar în glumă, că „ar fi corupţi”, dar aceasta nu extirpă fenomenalitatea corupţiei din universul lor. Mutatis mutandis, deduc foarte uşor că nu toţi leneşii sunt automat inteligenţi şi nici toţi „workaholicii” necesarmente simpluţi din punct de vedere intelectual.

În cazul ăsta însă – vor sări, probabil, ca arşi leneşii meditativi, subtili şi plini rafinament -, după exemplul folosit de tine, editorialist nefericit ce eşti (sclavule al rubricilor săptămânale!), va trebui să acceptăm, negreşit, că deşteptăciunea reprezintă o dominantă a stării de lene şi că, într-un anumit sens, chiar o caracterizează pe aceasta. În plus, prizonierule al muncii (robule fără orizont!), după principiul vaselor comunicante, vom recunoaşte şi că prostia identifică, per ansamblu, starea de hărnicie. Poate că da, răspund (nu avem totuşi statistici şi cercetări edificatoare!), dar, fie şi aşa, observ că, între inteligentul leneş şi inteligentul harnic apare, inevitabil, un decalaj de potenţial şi utilitate. Ei se află pe trepte diferite de evoluţie. În vreme ce inteligenţa leneşului ajunge un „bun irosit”, posesorul ei fiind definit de sterilitate, inteligenţa harnicului este fertilă, generând „progresul”. Oricât de capabil intelectual, leneşul devine dispensabil, în ordinea istorică, pe când harnicul are o funcţie vitală în marele organism social. Aşadar, nu „dominanta” stabileşte regula în acest context, ci „rezultatul”. Iar el se situează, evident, dincolo de orice comentariu. Răsturnând puţin situaţia, să precizăm că, şi în planul opus, prostul harnic îl bate oricând pe prostul leneş în cinetica istoriei. Prin urmare, lenea nu e nicidecum o virtute. Ar putea fi cel mult o infirmitate. Mortală, bineînţeles.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi