Caută 
1 MIN
Scuipatul şi gestul scuipării aveau un rol pozitiv la cei vechi: se scuipa contra deochiului, a farmecelor sau vrăjilor. Fascinant este că obiceiul se practica pe tot globul pământesc. Dacă simţeai acţiunea unei vrăji, scuipai în urmă-ţi sau îţi făceai cruce şi scuipai în sân.
– Cinstit, chiar vrem să trăim veşnic?
– Nu, noi vrem cu ardoare să prindem măcar senilitatea. E un fel de veşnicie şi asta.
*
O credinţă bucovineană, înregistrată de Elena Niculiţă-Voronca (o preoteasă care n-a stat cloşcă precum altele, la gard şi la bârfă, ci s-a apucat şi a strâns folclor – şi a adunat mult, Academia a premiat-o), zice că pământul, la începuturi, „era străveziu ca stecla, tot ce era într-însul să vedea”, dar, din pricina păcatelor omeneşti, s-a întunecat. În acele fericite zile, „Dumnezeu, pe unde călca, creştea iarbă şi flori.”
Ei, ce spuneţi, doamnelor poetese şi domnilor poeţi?
*
Cel mai bine este ca, în vremuri de criză, să te bucuri de lucrurile simple şi mărunte ale vieţii. Nu ai bani de cafea, îţi faci un ceai, nu ai ceai chinezesc, îţi faci de "coada şoricelului” sau de "şapte (doişpe?!) fraţi pătaţi”. Faci economie la căldură, nu-i nimic: îţi mai pui un cojoc flendurit, capotul matlasat al nevestii. N-ai saiele să mergi la Roma sau măcar la Roman la neamuri, nu-i nimic: te uiţi pe fereastră la pomii ninşi. Am văzut un reportaj cu o actriţă de la Târgu Mureş, care avusese cancer şi scăpase cu viaţă ca prin minune. Şi spunea: dimineaţa îmi fac o cafea şi, în timp ce o beau, mă uit pe fereastră la băltoacele dintre blocuri. Atâta îmi ajunge ca să fiu fericită!
*
Scuipatul şi gestul scuipării aveau un rol pozitiv la cei vechi: se scuipa contra deochiului, a farmecelor sau vrăjilor. Fascinant este că obiceiul se practica pe tot globul pământesc. Dacă simţeai acţiunea unei vrăji, scuipai în urmă-ţi sau îţi făceai cruce şi scuipai în sân. Mai dăinuieşte şi azi obiceiul ca persoana care admiră un prunc (un bebe, cum se zice azi, buah!) să se prefacă a-l scuipa: "Ptiu, ptiu, ptiu, să nu se deoache, că frumuşel îi!” Deochiul e, de fapt, fascinaţie, seducere. La origine "se-ducere” însemna „a duce în altă parte”. Cu alte cuvinte, seducătorul te duce, te mută cu mintea, cum ar veni, te ia de la mă-ta de-acasă şi te preface în altceva, din fată în femeie, din ateu în creştin sau invers. Sau cum îi seduce-deoache Puric pe români, făcând(u-i) din ţânţari – armăsari, sugerându-ne că suntem Puricul Pământului: cu milostenia noastră creştină infailibilă, incomparabilă, cu râsul nostru dacic, ha-ha-ha! Ptiu, drace!
*
De aceştia trei să te fereşti în viaţă, dragul moşului:
de omul spân,
de omul roş şi, mai cu samă,
de femeia care bântuie prin magazine după cumpărături.
*
Cei de o anumită vârstă îşi amintesc discursurile gângăvite de Anul Nou ale lui Papleaşcă din Scorniceşti. Ţineau parcă an de an tot mai mult, iar când venea replica „Ridic paharul…”, răsuflam uşuraţi: gata, urmează felicitările şi s-a terminat. Cuvântările astea se dădeau şi la jurnal la film (spun pentru cei tineri: înaintea unui film la cinematograf rula obligatoriu un jurnal de actualităţi).
Într-un an am fost la „Republica” şi la jurnal a început Tovarăşul cu cuvântarea de Anul Nou cu „realizărili”, care se relua şi la două săptămâni după Revelion. Stăteam toţi în întunericul sălii, înfofoliţi, cu mâinile înfundate în buzunare, cu căciulile trase adânc pe sprâncene, într-un pui de geruleţ de mamă-mamă. Parcă eram nişte saci de cartofi aruncaţi în întunericul unei pivniţe. Printre smârcâituri de nas ascultam pe Gângăvilă. La un moment dat unul din sală zice tărăgănat, în „stilul” binecunoscut:
– Ridic paharul…
A început un râs în sală, că femeile care rupeau bilete şi care mai erau pe acolo au deschis uşile nepricepând de ce hăhăiam ca nebunii.
Nu mai ştiu ce film a fost, dar cred că era plicticos, fiindcă, pe la mijlocul filmului, câte unul îşi amintea replica mucalitului şi o repeta:
– Ridic paharul…
Şi iar râsete.
*
O întâmplare cu Păstorel Teodoreanu pe care n-am citit-o, ci o ştiu de când eram student de la Domnul Profesor Ilie Dan. Soţia lui Păstorel, tot văzându-l că venea matrafoxat acasă, i-a spus într-o zi:
– Măi, nebunule, ai să vii într-o bună zi cu dricul acasă.
Păstorel ce a făcut? A angajat într-o bună zi toate dricurile din Iaşi, vreo 12, şi a venit acasă cu dricul. Bineînţeles, el trona pilit în ultimul, bând cu prietenii:
– Ai vrut cu dricul, poftim, am venit cu dricul.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
